Niciodată nu sunt mai interesanţi politicienii decât în momentele istorice deosebite. De la un moment la altul, modifică, anulează, explică, se pun de acord, se justifică, uită ce nu le place, îşi amintesc ce le convine etc. În materia asta, puţini politicieni îl întrec pe preşedintele Klaus Iohannis. Cu vechiul lui surâs liniştitor, îţi spune că a fost „în stare să treacă peste unele din convingerile sale”. Aşa a motivat recent de ce i-a invitat la recepţia de la Cotroceni organizată de Ziua Naţională a României pe preşedinţii celor două camere ale Parlamentului, Călin Popescu Tăriceanu şi Liviu Dragnea. Drept care, Klaus Iohannis s-a eliberat de sine însuşi şi a intrat în rolul de preşedinte de ţară. Exemplul său ar trebui să fie urmat de noi toţi. Cu acest suflet eliberat de noi înşine vom putea citi pe zidurile Patriarhiei de la Bucureşti propria noastră istorie. Iar după cum în poezia lui Eminescu versurile explică acţiuni istorice prin strofe, tot astfel în cartea neamului sunt reprezentate figurile eroice care povestesc naţiunii române tumultul milenar al unirii tuturor românilor. Aici, Cuza şi Kogălniceanu, dincolo, Ionel Brătianu şi Vasile Goldiş, proclamând primii Mica Unire, iar ceilalţi Marea Unire. Şi în mijlocul lor au stat românii uniţi în istorie. Scriitorul ardelean I. Codru Drăguşanu este de părere că Unirea românilor este momentul ce marchează începutul unui timp de reînviere naţională, când nimeni nu se mai ruşinează de a fi român.

Pe de altă parte, realizarea statului modern român nu a fost pe măsura speranţelor lui I. Codru Drăguşanu, deoarece statul nostru niciodată nu a reuşit să realizeze adevărata unire sufletească şi să nu existe regim politic, ţinut, oraş sau sat unde să nu se ridice unul asupra altuia. Statul nostru nu a pus în practică apologul despre cele două păsări şi despre păsărar. Aceste păsări, zburând împreună, s-au încurcat într-o plasă. Dar, potrivindu-şi mişcările, ele şi-au luat zborul trăgând după ele şi plasa. Fără a se necăji, păsărarul a pornit şi el în direcţia zborului lor. Un pustnic l-a văzut şi s-a mirat: cum oare un om, mergând pe pământ, poate urmări o pereche de vieţuitoare care zboară? Păsărarul i-a răspuns: „Unite, mi-au luat plasa, dar când se vor certa, vor cădea în puterea mea”. Omul a avut dreptate: cele două păsări s-au certat curând şi i-au căzut în mână. Astfel, nişte rude care se ceartă pentru bunuri materiale nu se aleg cu nimic, fiindcă aceste bunuri ajung să se risipească aiurea. La fel se întâmplă şi cu cetăţenii unui stat care se ceartă între ei, se duşmănesc şi se războiesc. Statul respectiv cade în disoluţie.

Prin urmare, rareori s-a cunoscut în istoria statului român ceea ce se întâmplă astăzi cu principiile de drept public şi privat, cu fiscalitatea, cu salariile şi pensiile. Situaţia în care ne aflăm are drept cauză criza morală a întregii societăţi. Drept care, rareori în istoria noastră au fost învrăjbite ca astăzi categoriile profesionale şi sociale una împotriva celeilalte.

Declaraţiile guvernanţilor nu sunt decât un prilej de a-i întărâta pe oameni unii împotriva altora; pe cei din sectorul privat împotriva bugetarilor, pe elevi împotriva profesorilor, pe pacienţi împotriva medicilor, pe omul de rând împotriva justiţiei. Nimeni nu a scăpat. Asistăm, aşadar, la faptul că politicienii preţuiesc scandalul în numele aşa-ziselor virtuţi de înnoitori ai statului nostru. Pentru aceşti politicieni, scandalul este, se pare, cel mai sigur mijloc de a se menţine sau a accede la putere. De fapt, nu numai că ei creează scandal, ci îl şi cheamă cu orice ocazie. Dezamăgiţi de politica practicată pe malul Dâmboviţei, mulţi români, avizaţi sau mai puţin, glorifică perioada de domnie a regelui Carol I de Hohenzollern. Dar mai puţini ştiu că acest rege a urmărit să scape de marile familii româneşti şi să impună pe scena politică alte familii care să depindă de el. Şi astfel, pe lângă dinastia de Hohenzollern, au mai apărut o mulţime de noi „dinastii”, ceea ce a dus la înlăturarea adevăratelor familii boiereşti autohtone. Aşa au dispărut familiile Văcăreştilor, Goleştilor, Ghiculeştilor, familii cu adevărat aristocrate. Dinastiile vechi s-au prăbuşit cu toate păcatele, dar şi cu toate calităţile lor. După monarhie a venit republica roşie. Unii dintre români, puţini şi naivi, desigur, au crezut că, odată cu instaurarea ideologiei comuniste, vechea tiranie, inegalitatea şi sărăcia se vor sfârşi. Ei bine, nu! Tirania, inegalitatea, sărăcia au rămas aceleaşi. Noua „dinastie” a Ceauşeştilor avea să sfârşească în nepotism. Apoi, au apărut „dinastiile” postdecembriste. Care cuprind familiile Becali, Băsescu, Dragnea, Videanu, Stolojan, Ţiriac. Avem noi prinţişori şi prinţese: Eba, Sida, Mustea, Ţiriac. Iar în sufletul acestor oameni unirea românilor este doar un moment istoric, nu şi un simbol sufletesc.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio