După ce a intrat în cabinet, primul lucru pe care l-a făcut a fost să-mi întindă o pungă din plastic, plină cu urzici culese din grădina ei, cu palmele bătucite de muncă şi neprotejate de vreo mănuşă. Are 84 de ani, trăieşte la ţară, a muncit toată viaţa „ca o sclavă”, nu mai are niciun dinte în gură, este aproape surdă şi cred că în greutate nu depăşeşte 35 kg. Era într-o zi senină şi călduroasă de octombrie, vreme la care nu ştiam că mai răsar urzici proaspete.
I-am scris reţeta pentru o suferinţă banală de piele. Apoi, nefiind aglomeraţie şi văzând că baba este cam nevorbită, am rugat-o să-mi spună şi mie ce mai este pe la ţară.
„Ce să fie, un fel de balamuc, lume rea şi pricinoasă, pensii mici şi popi hapsâni, care de care mai fustangiu şi cu maşină mică, dar mare cât un tractor. Noi, astea bătrâne, îi bârfim şi prin cimitir şi când mergem la biserică să dăm leturghii. Pentru că nu mai ştiu carte, mie mi le scrie nişte nepoţi pe o hârtie. La morţi îl pun mereu pe Ceauşescu pentru că niciunul din ăştia noi nu îi calcă pe urme. Da’ ce să faci? Mi-a zis un popă că e bine să-i pui şi pe conducătorii de azi. Ca să fie pace în ţară şi să îmblânzească poporu’ necăjit. Îi pun şi pe medicii, pe asistentele şi îngrijitoarele din spitale.
Mulţi oameni de la ţară au cam trecut la pocăiţi, pentru că nu ştiu cine le dă nişte ajutoare. M-au oprit şi pe mine pe uliţă şi mi-au spus să trec la ei că o să-mi dea bani şi de-ale gurii. Le-am zis că n-am nevoie şi nu-mi trădez religia bunicilor şi părinţilor mei.
Îmi pare rău că nu m-am dus şi eu niciodată la Sfânta Parascheva. Dacă era mai aproape, plecam şi pe jos. De când mă ştiu, ţin toate posturile mari, dar şi în fiecare zi de vineri. Nu drăcui niciodată că mi-e frică de Satana care are coarne, coadă şi e negru”…
