„Stilul lui Matei Vişniec e calm, poetic şi dramatic prin excelenţă, în volute metaforice originale şi liniatură subţire, sensibilizând stări de spirit învolburate” – Valentin Silvestru
„Primele spectacole pe care le-am văzut în viaţa mea au fost cele de bâlci şi cele de circ. De fiecare dată când la Rădăuţi, venea circul, sau se organiza un bâlci, ochii mei se făceau mari şi rămâneau deschişi şi hipnotizaţi zile întregi. Tiribomba, caruselul,… clovnii şi dresorii, trapeziştii şi contorsioniştii, iluzioniştii şi scamatorii, iată primele mele repere teatrale, primii mei furnizori de magie…” Sunt acestea cuvintele lui Matei Vişniec – căruia o să-i spunem -simplu!- Maître Matei în care ochii miraţi copilului lăudau cu privirea lor arta acelor maeştri ai fiorului şi râsului care sunt artiştii de open-air. Peste ani în operele sale (în mod cert demne de un premiu NOBEL) a adus în faţa publicului figurile acelor artişti ai circului sau bâlciului fie aceştia clovni, scamatori sau aruncători de cuţite ipostaze prin care răsplăteşte tagma circarilor pentru momentele de încântare încercate în copilăria rădăuţeană.
În ultimele secvenţe ale filmului „A fost odată în America” Segio Leone „pedepsea” un personaj punându-l să se arunce în malaxorul camionului care colecta şi mărunţea deşeurile. Omul ca ultim (şi deosebit de toxic) deşeu al societăţii. În spectacolul teatrului toscan „Telluris Associati” extras din „Teatrul descompus – Omul pubelă” al lui Matei Vişniec într-un spaţiu gol ameninţat doar de deşeuri produse de OM, un virtuoz al iluziei (şi vorbelor) invită auditoriul la discuţii pe teme serioase pe teme etern valabile pentru umanitate. Sunt sigur că nu prea aţi avut timp să vă uitaţi cu atenţie după fluturi… şi asta-i grav, nu ştiţi ce pierdeţi… Probabil că habar n-aveţi ce pierdeţi atunci când vă refuzaţi un contact mai intim cu anumite animale. Ştiţi ce senzaţii fierbinţi poate oferi contactul intim cu animale reci (broaşte, şopârle, şerpi)?
Istoria (mai ales cea recentă) demonstrează că -în general- ca om „n-ai energia de a riposta”. Din cauza asta omul se depreciază ajunge rapid o ladă de gunoi, nimic alceva decât un container care „atrage imperativ gunoiul”. Şi măcar dacă omul acestă trestie gânditoare, acest animal ciudat ar fi capabil să spună corrrect şi clar „sfoară”, dar nu, nu-i în stare… Şi până la urmă trebuie să admiteţi că totu-i doar „neant, vid, vacs…” omenirea-i toată un soi de recycle-bin abia aşteptând să fie golit şi dezinfectat…
Întrebări…
Vă simţiţi cumva stresat(ă), dezamăgit(ă), alient(ă), ostracizat(ă), aneantizat(ă)? Vi se pare că nu vă găsiţi locul în societatea bunăstăăăării, emancipăăăăarii, ecologizăăăăării? Mie aşa mi se pare şi tocmai de’asta cred că v-ar prinde bine o cură de brain-washing – procedeu nici măcar de ultimă oră – o mică şi inofensivă spălare de creier. O spălare făcută ştiinţific şi septic, potrivit normelor în vigoare, sănătoase, riguroase şi mai ales viguroase nu poate dăuna sănătăţii. Mai mult, venim în întâmpinarea unor potenţiali clienţi cu (pasagere!?) dificultăţi financiare asigurându-i că pot achita întreaga procedură în rate prietenoase… Hai, încercaţi, n-aveţi nimic de pierdut…
Poate vreţi să vă ţineţi mai departe de mrejele socialului, să vă adăpostiţi, să staţi mai departe de lumea dezlănţuită? Judecând serios, analizând temeinic, Maître Matei a găsit soluţia şi pentru aceste potenţiale pericole: intraţi într-un cerc (fie acesta chiar şi un cerc de studiu sau de interese…)! Nu întrebaţi „de ce?”, credeţi şi vă conformaţi! Şi să ştiţi, statisticile pot depune mărturie „de când a fost inventat cercul omenirea o duce mult mai bine”.
Autorul textului jucat cu mare succes în mai toată lumea ne arată că printr-un ciudat mimetism trăind între reziduuri ne putem transforma în reziduuri sau în recipiente pentru reziduuri, în pubele vii. Matei Vişniec ştie să plaseze poante printre idei profunde, să ia în răspăr filosofia pretenţioasă şi chiar existenţa umană, se amuză parcurgând adâncimi de adevăr şi înălţimi de sens, glorificarea şi deriziunea se înţeleg de minune. Evaluarea stării societăţii prin mijloace teatrale nu o face cu detaşarea unei fiinţe care se consideră superioară ci de pe poziţia unui observator implicat. De pe poziţia celui care comentează (sau poate critică?) starea de lucruri la care este co-participant şi ca atare (cel puţin parţial) co-autor. E clar, autorul este de-al nostru, este şi el un „mec” aflat înăuntrul fenomenului, nici el nu e scutit (ceea ce ar putea să ne bucure) de efectele colateral-negative ale succeselor umanităţii… Din textul său aflăm că ne aflăm în aceeaşi oală cu Matei Vişniec, suportăm cu toţii efectele încălzirii globale, şi prin „amprenta de carbon” personală contribuim cu toţii la deteriorarea naturii şi… aşa ne trebuie daca n-am fost în stare să spunem sfoară!!
şi constatări
Maître Matei ne (a)trage pe toţi într-o situaţie curat ireală în Timpul fluturilor al melcilor şi al ploii ameninţări împotriva cărora soldaţii n-au nicio şansă de izbândă. Desigur heralzi ai lumii noi, de după brain-washing-ul general pot fi doar nebunii şi clovnii, doar ei pot spune adevăruri care acelora care ţin cont de corrrrectitudinea politică le sunt strict interzise…
Şi toate astea ni se întâmplă nouă, tocmai acum când…
…tocmai acum când celebra interogaţie a unui prinţ danez considerat nebun a căpătat -cred- o nouă formă, a fost re-eşapată şi poate fi superior-reformulată ca „To have more, or not to be”… (sau ceva p’aproape…),
…tocmai acum când dictatura obiectului de unică folosiţă (o fi şi conştiinţa aşa ceva, de folosit într-o singură împrejurare), când „primatul exactităţii goale” ordonează viaţa planetei,
…tocmai acum când…
„…Văzutul duce în spate nevăzutul,
când nimeni nu te vede din interior,
când sub pleoapa ta se află o gheară,
o gaură neagră, un meteor…”
…tocmai acum când exerciţiile de virtuozitate propuse publicului (mai ales virtuozitatea logopedistă care cere pronunţarea clară a cuvântului sfoară cu gura închisă – adevărat exerciţiu de jonglerie vocală poate eliberatoare dacă… dacă…) …tocmai acum când asistăm la ciudate dispariţii care (teoretic) au mai golit câteva fotolii de „locatarii” care le ocupaseră cu bilete în regulă cumpărate de la casa de bilete a teatrului…
… tocmai acum când ploaia asta (de noiembrie) ca şi aceea a lui Maître Matei, ploaie ranchiunoasă şi insidioasă (ne) pătrunde în toate alea, o ploaie poate mai periculoasă ca fluturii, ca melcii, ca şopârlele sau ca broaştele luate la un loc… Da’ ce s’o mai lungim, are dreptate Maître Matei când spune da’ mai „lăsaţi-o baltă că e periculos!” Oh, Merde! Pardon am vrut să vorbesc mai frumos, aşadar… CAZZO!
Textul generos al „Omului-pubelă” constituie o ofertă tentantă pentru orice regizor, care poate găsi suficient material pentru un spectacol bun. Textul lui Matei Vişniec şi viziunea regizoarei Letteria Giufre Pagano oferă o platformă înaltă de rolului, multiple posibilităţi de etalare a talentului şi diponibilităţi ale actorului, de la mobilitatea facială la intensitatea privirii şi de la pertinente remarci făcute în fuga mare (fugă la propriu, deşi tot pe loc, pe loc, pe loc…). Costumaţia se schimbă şi se diversifică (se adaptează la personaj) frenetic în timpul reprezentaţiei, sub umbrela protectoare a luminii stroboscopice doar machiajul-mască rămâne imobil ca expresie. Peruca unisex i-a permis actorului să intre în personajul colectiv al nebunelor aflate într-un soi de transă şi terorizate în ordine, de fluturi, de melci, sau de ciudata ploaie… Repertoriul de stări, dinamica emoţională şi mobilitatea cu care Tazio Torrini parcurge toată gama de trăiri face ca Iluzionistul Om-Pubelă made in Toscana să capteze atenţia şi să tragă spectatorul în nişte întâmplări suprarealiste, întinzând nişte mreje, oferind nişte nade estetice, greu de refuzat… şi chiar refuzând amabila şi insistenta invitaţie de a participa la crearea spectacolului, ca membru al publicului tot m-am simţit împins să pun mâna pe tancul de pe scenă şi să trag, să trag, să trag… Şi asta chiar fără să ştiu dacă tancul în cauză era un Panzer, un Sherman sau un T-55… deşi bănuiesc că era un tanc chinezesc… s-o fi aflat şi pe-acolo pe la Florenţa câte ceva despre secolul asiatic…
Spectacolul „global” al iluzionistului omului-pubelă toscan a fost o reuşită, un profit mare obţinut cu cheltuieli (materiale) mici, dar cu eforturi umane mari. Prin toate segmentele sale text-regie-scenografie-sunet-lumini, spectacolul pe care ucenicul florentin al vrăjitorului parizian l-a oferit, a fost o dovadă că se pot obţine performanţe artistice şi fără desfăşurări importante de forţe, fără distribuţii numeroase. Este de ajuns un text bine pus în valoare de o idee regizorală corect articulată cu scenografia şi bine servită chiar şi de un singur actor, dispus să-şi clameze adevărurile, să-şi plângă înfrângerile, să-şi lingă rănile, să împrietenească salutul comunist cu cel fascist, sau să alerge în timp ce povesteşte convingător cine, când, unde, ce şi cum… Sau să danseze de bucurie, sau să se tăvălească de durere câteva minute. „Câteva” adică mai precis vreo sută (100!)! Ce e aşa mult? Vă asigur că pentru foarte mulţi actori români… DA, e foooooarte mult!
Tazio Torrini iluzionistul-executant al trioului Matei Vişniec – Letteria Giufre Pagano – Tazio Torrini este un fel de ucenic vrăjitor care pare că a uitat password-urile pentru diverse numere ale demonstraţiei dar ştie sigur că oricum iluzia este stăpâna lumii acesteia şi asta chiar dacă bagheta magică ordonatoare a lumii, pelerina ca o cortină a misterului şi jobenul ca un rezervor producător de mici minuni (din care pot evada un şoricel alb sau un iepuraş negru, sau… sau…) mai pot suferi câteodată, câte o pană, câte o cădere intempestivă, câte un black-out cum spunem noi, tinerii…
O carieră de actor începută „în joacă” cu filmul „Acea zi atât de lungă” (1997, regia Roberto Riviello) în care Tazio Torrini este poetul Dino Campana (la vârsta adolescenţei), carieră continuată cu studii serioase şi cu multe reprezentaţii de succes oferite nu doar publicului italian ci şi celui european (inclusiv românesc). Şi nici regizoarea Letteria Giufre Pagano nici actorul-iluzionist Tazio Torrini, nu se află la primul contact cu dramaturgia român şi cu publicul românesc. Compania Telluris Associati (înfiinţată în 1998) este şi producătoarea spectacolului „Coloana infinită” pe textul omonim al lui Mircea Eliade, (realizat cu sprijinul Institutului Cultural Român) spectacol care s-a „plimbat” prin ţară de la Oradea până la Târgu-Jiu, pe toate scenele asigurându-şi preţuirea (şi aplauzele!) publicului.
«Teatrul lui Vişniec deranjează. Nu este defel inocent, pentru că deşi autorul nu dă sentinţe morale, incită la reflecţie… El pune în faţa spectatorului o oglindă în care reflectă interogaţiile noastre asupra OMULUI, asupra dificultăţilor sale de a comunica şi de a trăi într-o societate care adăposteşte felurite forme de alienare…» susţinea Marie-Claude LE STANC, care a montat (la Paris) «Omul-pubelă» cu aproape două decenii în urmă. Culme a stabilităţii într-o lume foarte fluidă, judecata mai sus amintitei doamne rezistă şi în zilele noastre… Iar în cadrul Festivalului Internaţional al Teatrului de Studio ediţia 2017, a fost foarte bine servită de spectacolul oferit de Compania « Telluris Associati », spectacol în care Tazio Torrini a condensat şi esenţializat admirabil varianta cu 3 actori produsă în urmă cu câtiva ani.
In chip de concluzie a spectacolului Companii Telluris Associati reluând o replică a lui Tazio Torrini (tutto bene?) aş putea răspunde cu un apăsat SI! Mai adaug un ţipăt din rărunchi: AIUTOOOOO!!!
şi semnez…
Cristian Sabău
