Vineri, 22 septembrie, m-am aflat printre invitaţii la o sărbătoare aniversară. Excelenţa sa, prozatorul de prestigiu al Argeşului, profesorul Marin Ioniţă, împlinise în urmă cu două luni respectabila vârstă de 88 de ani. Sala Filarmonicii locale era aproape plină: invitaţii maestrului reprezentau circa 60%, în vreme ce „aduşii pentru număr” – elevii de liceu, reprezentau cam 40%. Aceştia din urmă, plictisiţi de la început, fiindcă niciunul nu citise ceva scris de sărbătorit şi, foarte probabil, nicio carte de literatură în ultimii ani, au părăsit treptat sala, sub privirile triste ale omagiatului. Cred că el s-ar fi simţit mai bine în mijlocul celor cu adevărat interesaţi de eveniment.
După cuvântul său autobiografic, deosebit de interesant, care ne-a purtat prin ţară, din anii copilăriei până la vârsta afirmării depline, au urmat o serie de expuneri şablon, cu puţină culoare şi aprecieri la adresa sărbătoritului. Vorbitorii au fost mulţi, după o listă alcătuită cu ceva zile în urmă, exprimând repetat aceleaşi idei şi osanale. Două zvâcniri de bucurie, specifice maestrului, pe care i le recunosc din alte ocazii ale genului, le-a avut după cuvântul unei eleve de 16 ani (anunţată de sărbătorit a fi deja o scriitoare de talent şi perspectivă) şi după vorbirea unui septuagenar din zona Domneştiului. Privind mereu chipul marelui sărbătorit, care, după două ore de experiment părea din ce în ce mai obosit, am renunţat să iau cuvântul.
Şi iată cam ce aş fi grăit, de pe poziţia unui cititor împătimit al cărţilor lui şi a unui medic curant care-i ştie suferinţele. Marin Ioniţă a văzut lumina zilei într-o familie de ţărani săraci, într-un sat din arealul dâmboviţean. Din vremea primelor clase elementare, îşi astâmpăra foamea citind cu lăcomie orice carte îi cădea în mână, dar participa şi la munca câmpului, şi la însoţirea vacilor la păscut. Primele încercări literare le-a avut pe când era elev la şcoala de agricultură din Găeşti. Organiza serbări şcolare la care participa citind din scrierile de început sau jucând roluri în piese de teatru. Acolo a avut şi primele zvâcniri de dragoste curată, adolescentină. A avut parte să se înfrupte din scrieri ale corifeilor timpului: Sadoveanu, Rebreanu, Arghezi, Blaga ş.a. După terminarea liceului a fost selecţionat pentru meritele lui literare în grupul de tinere speranţe ale Şcolii de literatură din Kiseleff 10 – pe vremea comuniştilor. Acolo a cunoscut adevărate speranţe ale literaturii româneşti, cu unii având şi legături de prietenie. Nicolae Labiş, poetul marilor iubiri, pe care „viaţa de cavernă l-a defrişat de iubire tocmai la vârsta înfloritului”, l-a apreciat pe tânărul Marin Ioniţă. Norocul nu i-a fost prea prieten: aşa cum în perioada şcolii a fost bătut crunt în serviciul securităţii comuniste, împreună cu tatăl său, nici acum nu ştie „pentru ce?” şi de la „Fabrica de scriitori” a fost expulzat când nu se aştepta. Dar tânărul Marin Ioniţă a fost prin excelenţă un luptător, a muncit fizic orice, şi a făcut stagiul militar, după care a fost invitat să îşi continue cariera militară, dar a refuzat. S-a prezentat la examenul de admitere la Filologie şi s-a trezit student. Iubit şi apreciat de colegi, a avut succese în ale scrisului, câteva iubiri trecătoare, apoi a întâlnit marea iubire, care i-a devenit minunata soţie. Până atunci urmărit mai mult de ghinion, s-a întâlnit cu norocul vieţii, s-a adunat de pe drumuri şi a devenit profesor de limba română. S-a dedicat cu pasiune profesiei de dascăl, pe care a practicat-o cu succes la cele două licee ale vremii din Piteşti. Şi-a găsit timp şi pentru scris, însă prolific a devenit la maturitate. Nu s-a învârtit în cercurile de prieteni ale regimului, nu a închinat imnuri de slavă nimănui şi, firesc, n-a fost apreciat la adevărata valoare. După 1990 a asistat cu tristeţe, alături de noi, cei care mai citeam câte ceva, la anatemizarea poetului naţional Mihai Eminescu, la scoaterea din manualele de limba română a scrierilor adevăraţilor oameni de cultură ai neamului. Cele aproape treizeci de romane şi câteva piese de teatru, sunt scrise de profesorul Marin Ioniţă într-o curată limbă românească, cu expresii adânc săpate pentru cititorii care i-au putut gusta adâncimea brazdei.
Am simţit cu toţii, cu durere, cum în ultimele trei decenii, literatura română a fost şi este „în genuche”. Marin Ioniţă a resuscitat proza ultimilor ani cu adevărate podoabe scrise cu o uşurinţă a exprimării care menţine încărcătura spirituală a celor care-l înţeleg la cote nebănuite. Opera lui este intrată de multă vreme în patrimoniul literar românesc, ca element de tezaur.
La români, de regulă, elogierea unei personalităţi se produce după ce insul trece în eternitate.
Vă rugăm, maestre, rămâneţi printre noi, cei care vă preţuim, măcar încă un deceniu, cu mintea vioaie şi prolifică. Longevivii activi îşi menţin performanţa, fiindcă, asemeni lui Marin Ioniţă, vor să trăiască în demnitate şi dragoste faţă de semeni.
La mulţi ani, maestre!
