Când Carol al II-lea şi regimul său au ajuns la faliment, cu credibilitatea şi autoritatea total compromise, a numit, la 4 septembrie 1940, pe generalul Ion Antonescu, conducătorul absolut al guvernului, acordându-i depline puteri decizionale. După o analiză „la rece” a situaţiei din ţară, generalul îi cere regelui Carol al II-lea să abdice. Acesta nu se opune şi desemnează ca succesor pe tânărul său fiu, de numai 20 de ani, regele Mihai. Noul rege îl învesteşte pe Ion Antonescu în funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri, cu puteri depline în conducerea statului român.
Germania hitleristă invadase Polonia în 1939 şi ocupase în forţă Franţa în mai-iunie 1940. În perioada iunie-septembrie 1940, România a pierdut Bucovina, Ardealul, Basarabia şi Cadrilaterul. În condiţiile în care Rusia Sovietică, Ungaria şi Bulgaria priveau agresiv hotarele româneşti ciuntite, şeful statului român, Ion Antonescu, se vede obligat să se alieze cu Germania nazistă, singura putere care, spera generalul, ar fi garantat reîntregirea României. Războiul cu URSS începuse înainte de guvernarea Antonescu, prin atacuri repetate ale trupelor sovietice, care au trecut Prutul şi au produs numeroase victime în rândurile armatei române. La 22 iunie 1941, România, după alianţa fără un document scris cu Germania, a declarat război Uniunii Sovietice. Ajutată de Hitler cu tunuri antitanc şi avioane de vânătoare moderne şi mai puţin cu muniţie de război, armata română condusă bine de I. Antonescu, devenit mareşal „în goana calului”, eliberează Bucovina şi Basarabia. Trecerea Nistrului – care a iscat numeroase controverse tactice, socotită marea greşeală a mareşalului I. Antonescu – a fost atunci un gest normal, de continuare a înaintării victorioase către Stalingrad, conform angajamentului asumat faţă de Hitler. România nu a avut niciodată pretenţii teritoriale dincolo de Nistru. Marea greşeală tactică a lui Hitler a fost că nu a aşteptat constituirea unei „mari armate”, prin alipirea trupelor aflate dispersate în Balcani, nordul Italiei şi al Africii şi a atacat nepregătit, alături de armata română deja vlăguită de pierderile suferite, o armată sovietică renăscută, care „îşi revenise din pumni”, călită în luptă şi ajutată de „generalul Iarnă”, aşa cum acesta mai făcuse contra lui Napoleon Bonaparte în 1812.
Catastrofa de la Stalingrad, din iarna 1943, a însemnat începutul sfârşitului pentru armata nazistă. Superioritatea militară sovietică, ajutată serios, în aer, pe pământ şi pe ape, de armatele aliate ale SUA şi Angliei, a devenit zdrobitoare. Venise momentul, pentru România, al desprinderii de alianţa cu Germania şi de încheiere a tratatului de pace, cât mai repede şi în condiţii cât mai puţin perdante, material şi teritorial. Mareşalul Antonescu n-a dorit să-şi asume responsabilitatea absolută a încheierii tratatului de pace cu Aliaţii şi a apelat la cei doi lideri ai opoziţiei, Iuliu Maniu şi I.C. Brătianu. S-a ivit atunci un moment potenţial prielnic pentru soarta noastră. Octogenara Kollontai, consulul URSS la Stockholm, împuternicită de Stalin, a emis o telegramă pe adresa mareşalului Antonescu. Conţinutul ei nu îl ştie nimeni (sau este secretizat, sau pierdut). Se pare că era vorba de o propunere de armistiţiu din partea sovietică, care preluase şefia puterilor Aliate, prin care se oferea României şansa de a păstra Moldova, Muntenia, Banatul şi nordul Dobrogei. Mareşalul n-a intrat în posesia telegramei. Şi atunci a urmat „lovitura de palat”, actul pripit prin care regele Mihai, în noaptea de 23 August 1944, a ordonat arestarea mareşalului şi a predat efectiv ţara în mâinile ruşilor, fără împotrivire şi fără nicio garanţie. Pentru toate acestea, mareşalul, se ştie, a plătit cu viaţa.
