A fost o vreme când am tot alergat după cărţi. Acum parcă încep ele să mă caute pe mine. Mă sună un strănepot al Brătienilor, Ion I. Brătianu, nepot sigur al generalului Constantin I. Brătianu, să-mi ofere câteva cărţi, cu rugămintea de a citi neapărat una şi de a-mi spune public părerea.
Întâmplarea face să ne întâlnim la un izvor, în spaţiul comunei mele natale, el venind de la Şuici, unde şi-a „vizitat” strămoşii, eu dinspre Valea Iaşului, de unde mi-am recuperat prietenul, poetul Vasile Măruţă, „aterizat” de la Nancy la Câmpulung. Îmi face plăcere să-l cunosc cu acest prilej şi pe scriitorul George Corbu, care-mi promite să scrie, pentru „Săgetătorul”, ceva simţit despre Tomiţă Biolan, cu care a colaborat când era la revista „Argeş”. Mă uit, de cum am răgaz, pe cartea indicată expres de insistentul în succesiune ereditară domn Brătianu şi înţeleg de ce vrea să-mi spun părerea despre „Câteva amintiri din rostul nostru social în timpul celor din urmă 40 de ani, 1866-1907”. Cartea, subţire la propriu, de vreo 70 de pagini, este plină de miez şi de idei, când este vorba de cercetarea rânduielilor noastre sociale din fereastra „vandalismelor” ţărăneşti din primăvara lui 1907. Ca inginer geograf, care a luat la pas ţara noastră să-i alcătuiască hărţile de bază, ca director al serviciului geografic al armatei, dar şi ca specialist care a colindat majoritatea ţărilor occidentale, gen. C.I. Brătianu nu poate să nu bage de seamă că, în timp ce o ţară „barbară”, ca Japonia, aduce de unde poate specialişti pentru a se moderniza, noi ne rezumăm să imităm „pripelnic şi fără socoteală cum este constituit, organizat şi cum funcţionează rostul social la naţiunile din Occident”. Mergem acolo doar ca să copiem, uneori nici măcar lucrurile bune, ci „viţiurile”, iar procedând astfel n-avem cum să îndreptăm lucrurile. Dimpotrivă, le strâmbăm şi mai rău, ceea ce este la fel de adevărat şi astăzi, nu doar acum 150 de ani. Ne împotmolim „într-un nămol de legi străine care introduse ciuntit în vieţuirea poporului ne aruncă în nesiguranţă”.
Nimic mai adevărat! Cum la fel de adevărat este şi faptul că, vorba poetului Grigore Alexandrescu, de „îmbunătăţiri rele suntem sătui, prea sătui”! Cu acest sentiment şi cu vreo şapte-opt cărţi sub braţ mă pomenesc într-o seară, la ţară, cu Înalt Preasfinţia Sa Calinic Argeşeanul, coleg de deputăţie cu dl I. Brătianu. Aparent, dragul nostru de arhiepiscop – pe care am fost supărat o vreme, fiindcă la „Premii” n-a trecut podul peste Argeş, la Merişani – are o stare bună şi un coeficient de sublim. Pare a domina timpul de la înălţimi ameţitoare, supravieţuind cumva trufaş tribulaţiilor vremii. Are şi ceva motive pedestre. Cucernicele călugăriţe de la Mânăstirea Aninoasa, care-i preţuiesc cu religiozitate şi activitatea de scriitor, s-au străduit să-i editeze „Integrala 2017” despre care m-am învrednicit să scriu şi eu câteva cuvinte înainte mergătoare. A ieşit „Vreau să vă spun” – aşa se intitulează! – o lucrare „ţais”, corect nemţeşte zeiss, de aproape o mie de pagini, în două volume, subintitulată inspirat „Cu pana printre idei”, vol I, şi „Când gândul îşi ridică pleoapa”, vol II.
Lucrare monumentală, căreia vine să-i adauge – când o fi avut timp, că a mai suportat şi o dificilă operaţie la inimă! – „Istoria restaurării bisericii episcopale de la Curtea de Argeş, 1863-1866”, traducerea în engleză şi franceză a celor cinci volume de amintiri „Toată vremea-şi are vremea”, „Suferinţele şi biruinţele Catedralei de la Curtea de Argeş”, albumul episcopal „România de la Argeş”, care preia mândra sintagmă a lui Iorga. Asta ca să nu mai enumăr şi alte cărţi adunate sub aceeaşi semnătură de supravieţuitor sartrian, consacrate meditaţiilor cu suport religios, medical, social, filozofic.
Nu preget să-l „citesc” şi eu, nu atât pe cărturar, cât pe arhiepiscop. Este mulţumit şi nu este. Mă supune la rându-i la un test în care-mi cere să fiu cu sufletul în palmă, ca şi el. Aduce şiret vorba că s-ar retrage din demnitatea de arhiepiscop, hotărâre împărtăşită doar mie. Ca jurnalist, ar trebui să mă bucur că aflu ştirea în premieră. Cărţile astea, toate, rezultat al ultimilor ani, sunt un fel de cântec de lebădă. Pare că vlădica nu-şi mai doreşte altceva. În plus, o ştire din presă anunţă că Eparhia Argeşului este cea mai chivernisită din toate ale ţării, economic vorbind, deci ÎPS Calinic, asistat de iconomul Caliopie, este cel mai gospodar dintre gospodari. Nu doar ierarh ori cărturar. Maurul şi-a făcut datoria, de acum poate să se retragă.
A inaugurat de curând şi o fermecătoare casă a scriitorilor la Oieşti, unde-i place să scrie şi iar să scrie. Cum îi place şi la Mânăstirea Văleni, unde mă duce într-o altă seară, spre a afla cu surprindere că şi-a făcut un birou taman în chilia unde fusesem găzduit ca profesor la Şcoala specială Şuici. Este bucuros că a achiziţionat şi echipamentul necesar funcţionării microhidrocentralei de la Călugăriţa. Din perspectiva aniversării, la 15 august, a cinci secole de la sfinţirea Catedralei Sfântului Neagoe Basarab, unde urmează să vină patriarhul Daniel, auctorial vorbind, n-are a-şi reproşa ceva. Opera omnia! Râvna şi tenacitatea arhicunoscute şi adânc reverberate i-au devenit a doua natură. Şi măsură!
Şi totuşi ceva-l frământă. Ce? Nu ştiu precis, dar bănuiesc că a făcut Celui de Sus, când s-a aflat la ananghie cu inima, o promisiune. Care promisiune? Iar nu ştiu. Cert este că nu-i întrutotul mulţumit, când ar avea toate motivele să fie. Cochetează deocamdată cu ideea că s-ar retrage să scrie la Casa scriitorilor de la Oieşti, decizie care ar umple de bucurie inima celor care nu l-au dorit niciodată la Argeş, dar ar amărî în egală măsură pe cei care l-au dorit şi i-au sărbătorit aici, cu doi ani în urmă, „30 de ani de bună şi rodnică arhipăstorire” în ctitoria lui Neagoe Basarab. Oricum ar fi, chiar şi dacă există vampiri care încearcă să-l stoarcă de energie, cum îmi mărturisea frisonat de emoţie adevărată, are mai multă energie decât un vulcan care irumpe din când în când foc şi pară. Iar cu vulcanul nu-i de glumit, asta o ştiu bine atât cei din apropiere, cât şi cei care preventiv stau ceva mai departe. Şi bine fac!
