La biserică, pentru orice gest, orice mişcare, există o prescripţie care trebuie respectată fără excepţie. La nunţi, la înmormântări, botezuri, lucrurile nu se fac în mod întâmplător şi pentru orice mişcare există o regulă. Zilele trecute am asistat la ieşirea la biserică a unor tineri părinţi şi a bebeluşului lor. Nimic neobişnuit până aici. Numai că de la intrarea în biserică şi până la ieşire nu trebuie să asculţi la ce zice popa, ci la ce zic bătrânele aflate atunci la biserică… Şi nu e vorba de una sau două, ci de mult prea multe, aşa încât, în loc să pună ordine, mai mult încurcă. Nu toate bătrânele sunt de acord cu un anumit gest sau vorbă ale tale, ci apar o serie de discuţii în care fiecare babă urmăreşte să demonstreze că ea e mai competentă decât celelalte. Iar dacă ai norocul să fii prins la mijloc de către aceste bătrâne, te vei mişca la fel ca un titirez, în sensul că una spune ceva, iar alta altceva, în total dezacord cu prima. Tu te mişti la dreapta, dar imediat trebuie să te întorci spre stânga, îngenunchezi, dar imediat e musai să te ridici, pupi icoane, dar, de fapt, ţi se atrage atenţia că trebuia să pupi mâna popii… Apoi, eşti aproape obligat să depui acatiste. Dar nu aşa, la voia întâmplării. Ele trebuie scrise într-un anumit fel, pe o anumită hârtie şi cu un anumit limbaj. Este un adevărat examen. Şi după ce ai reuşit totuşi să urmezi acest fir al Ariadnei, întins de bătrâne prin labirintul ritualic bisericesc, ieşi din biserică total ameţit şi fără să fi înţeles ceva.
Prin urmare, m-am aflat câteva zile într-un sat aşezat pe creasta unui muscel, înconjurat de alte muscele, dincolo de păduri, peste care se profilează în zare un masiv muntos al cărui vârf de calcar erodat zilnic de om şi de vremuri desena o adevărată dantelă de piatră suspendată în văzduh. El este Mateiaşul. Iar într-o duminică am mers la biserică. Pe timp de ploaie, sfinţilor pictaţi pe pereţii exteriori ai lăcaşului de cult le curge vopseaua, de parcă pe aceşti sfinţi i-a apucat plânsul. Am văzut mai multe bătrâne având câte o basma neagră pe cap şi câţiva bărbaţi, bătrâni şi ei, cu căciulile în mâini, toţi cu capetele uşor plecate, în semn de căinţă. Toţi se aflau în centrul pronaosului. În stânga, am văzut câţiva tineri, acolo unde ar fi trebuit să fie, după obicei, cei care urmează să se spovedească. Mi-am întors capul şi i-am văzut în dreapta pronaosului pe părinţii unui copil abia născut, ieşiţi toţi în ziua aceea la biserică pentru a primi de la preot sfintele daruri. Deci, i-am privit pe aceşti oameni şi mi-am dat seama că mă aflam în zona pântecelor sau, mai vulgar, a burţii, adică în locul unde oamenii sunt posedaţi de duhurile necurate. În faţa noastră, preotul îşi ţinea slujba şi nu se lăsa să nu strecoare câteva vorbe despre cum să ne comportăm în lăcaşul sfânt. După ce preotul a terminat cu observaţiile, au intrat în rol bătrânele, care se fâţâiau de colo-colo, supraveghind respectarea regulilor în biserică. Un bătrân senil a tresărit şi s-a îndreptat spre o lumânare care mai avea mult până să ardă toată, dar el i-a stins flacăra cu nişte degete noduroase şi cu pielea tăbăcită.
Iată dar cum ritualul religios prost înţeles a inundat pronaosul şi naosul sufletelor noastre. M-am uitat din nou în jur şi mi-am lărgit indefinit orizontul, cel puţin cu închipuirea. Şi astfel, imaginaţia îmi oferea reprezentarea satului actual din punct de vedere spiritual. Astăzi pe nimeni nu mai interesează poteca ce şerpuieşte printre muscele până la cea mai apropiată mănăstire, având din loc în loc plantată câte o cruce votivă pe care imaginea rudimentară a lui Iisus stă să ne aline suferinţa. Noi mergem la mânăstire sau biserică cu maşini luxoase pentru a ne fuduli sau, altfel spus, să ne vadă lumea. Şi, în aceste condiţii, cei care formează astăzi comunitatea rurală sunt pensionari, întorşi de la oraş. Dar ei s-au întors sub forma deghizată a decadentului. Drept urmare, întorşi în sat, bărbaţii s-au apucat de politică, iar femeile de treburile bisericeşti. Iar dacă bărbaţii sunt imbatabili din punct de vedere al cunoştinţelor politice, femeile sunt competente în ceea ce priveşte ritualurile bisericeşti. Să te ferească Dumnezeu să pici pe mâna lor atunci când trebuie să participi la vreo ceremonie religioasă! Hai că la nuntă sau botez mai merge, dar să fii prins de ele în ritualul de înmormântare e o adevărată pedeapsă pe lângă suferinţa pierderii.
6 Comentarii
Dora
Vorba aceea, pana la Dumnezeu te omoară sfintii
Maya
Tind sa cred ca asta se intampla in mai toate bisericile noastre. Exista aici o ierarhie alcatuita in mod tacit de la preot pana la cel ce tine de scaun celui care se ocupa cu schimbatul lumanarilor in biserica. E o asa forfota in timpul slujbei, datorata dereticarilor trepadusilor bisericii incat la sfarsit poti spune doar ce a facut si cum a facut si de cate ori a pus ulei in candela si de cate ori schimbat lumanarile din fata altarului si cum ridica prinosul si cum il punea la locul lui , incat pleci mai buimac decat ai venit si mai pacatos decat ai intrat. Gandul ti se indreapta in mod involuntar de la slujba religioasa la ritualul dezvoltat de de batranele satului dar mai nou si de batrani care, cuprinsi de sentimentul de inutilitate, vin sa impartaseasca si ei experienta bisericeasca acumulata de a lungul vietii. De cele mai multe ori chiar apostrofeaza pe bietele batranele si ajung cu contrazicerile pana la stadiul de galceava. La finalul slujbei nu poti decat sa concluzionezi ca si in casa Domnului exploatarea omului de catre om e in plina dezvoltare. Ce sa ne mai lamentam ca acest obicei il au politicienii nostri…..
ION
Greşeala cea mai mare, constă în faptul că se confundă religia cu credinţa.
Religia se bazează pe pupatul mâinii popii, pe achitarea unor sume consistente de bani şi nu în ultimul rând trebuie musai să spui popii tot ce ai făcut, ca să justifice acesta din urmă salariul primit de la una dintre instuţiile cele mai respectate din România (servicii).
Nicu
Si in biserica avem de a face cu teoria formelor fara fond
Puiu
Mă dusesem cu gândul la cele două exemple care au zguduit BOR, la Corneliu Bârlădeanu şi la Pomohaci şi-am crezut că autorul editorialului a făcut enervare şi „i-a băgat în cerneală”.Ar fi putut s-o facă, dar mai bine că n-a făcut-o pentru că are cine să-i judece. Cu siguranţă un articol cu faptele celor doi m-ar fi enervat, pe când aşa m-am relaxat.Asta e” ritualul bisericii „de când eram copil şi până-n prezent şi nu cred că o să dispară. Aşa stau lucrurile în biserică, mai ales la ţară, şi din descrierea cu lux de amănunte în faţa calculatorului este o relaxare, dar în biserică te pot scoate din sărite .Să fiu sincer editorialul m-a transformat in spectatorul care a mai văzut acest film, cu fâţâiala babelor şi intervenţia lor împotriva a tot ce faci tu, cu senilul cu mâini noduroase care stinge lumânările, cu domnii şi doamnele întorşi de la oraş. Buimac te întorci acasă poate cu mai multe păcate, dar revii, că este CINEVA care te cheamă şi-ţi răcoreşte sufletul!
Iurie
Deseori privesc cu duioșie dinamicitatea bătrânelor în „problemele „bisericești de parcă sar autorializa. Și frecventarea bisericii este o obligație de autostima, unde manifestarea opiniilor personale își găsesc susținere din partea ne priceputilor. Se cred divinități prin participare.