De când celebrii mititei de Deduleşti şi-au câştigat renumele de cei mai buni care se pot mânca în România, fel de fel de comercianţi au început să le vândă doritorilor mititei despre care spun că ar fi „de Deduleşti”. Lucru care se întâmplă şi cu alte produse care şi-au dobândit o notorietate asemănătoare, gen cârnaţi de Pleşcoi, brânză de Sibiu şi altele asemenea.
Zilele trecute am constatat că vâlcenii care ar putea fi amatori să deguste mititei de Deduleşti nu mai trebuie să treacă Dealul Negru înspre Piteşti. E suficient să se oprească în centrul staţiunii Călimăneşti. Acolo, la un bufet cum sunt multe altele prin staţiune, se perpelesc pe grătarul încins mititei despre care un panou de reclamă instalat la marginea trotuarului zice că-s de Deduleşti.
De ce nu vă protejaţi marca?
Or fi, n-or fi, e greu de spus, pentru că noi n-am gustat şi nici nu suntem cunoscători. Cert e că bufetul respectiv are ceva succes, pentru că, preţ de un sfert de ceas, cât am zăbovit prin zonă, a avut destul dever.
Întrebarea pe care ne-o punem, şi o punem producătorilor de pastă de carne din care se fac celebrii mici, e alta: oare n-ar trebui ca domniile lor să demareze procedurile de atestare prin care să-şi protejeze marca? Aşa a făcut producătorul cunoscutului magiun de Topoloveni şi cel al salamului de Sibiu, ca să dăm doar două exemple. Costă ceva, e drept, necesită şi ceva alergătură pe la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci etc, dar pare că ar merita. Altminteri, dacă marca (brendul, ca să fim în ton cu vremile) rămâne neprotejată şi deci piratată de oricine pofteşte, poţi găsi în Deltă, la Mila 23, mici de Deduleşti produşi de vreo carmangerie din Sulina.
