Am să încep scriind despre Apelul argeşean „Respect pentru valorile naţionale”, făcând referire la Oxford Dictionaries. Cei de aici, în urma unor măsurători specifice, au hotărât că „Termenul anului 2016” este „post-truth” („post-adevăr”). În 2015 a fost un emoticon (pictogramă) „Face of Tears of joy” („Faţa care râde cu lacrimi”); în 2014 – „vap” (ţigara electronică); în 2013 – „selfie„.
Explicaţia celor de la Oxford mă ajută să pun într-un context mai larg APELUL argeşean. Post-adevăr „face referire sau denotă circumstanţe în care faptele obiective sunt mai puţin importante în modelarea opiniei publice decât apelul la emoţie şi la cunoştinţele personale„. Aşa sună motivarea alegerii – bazate pe frecvenţa ridicată din presa scrisă, cărţi, TV, bloguri, din spaţiul public – a acestui cuvânt, „post-adevăr”, care acoperă cel mai bine o realitate: nu adevărul contează, ci recuzita manipulatoare a publicului şi asta nu numai de la noi. Un fel de Minister al Adevărului din Orwell (1984) care decide ce-i adevărat, după interese conjuncturale.
Apelul Academiei Române, din februarie a.c., şi Manifestul programatic „Respect pentru valorile naţionale” vin într-un moment dramatic din viaţa României: nicicând, ţara n-a fost mai lipsită de coeziune ca astăzi, nicicând criza morală n-a virusat domeniile principale ale vieţii: politica, economia, învăţământul, sănătatea, relaţiile sociale.
Se relativizează şi reperele de bun-simţ, se ia în derâdere normalitatea prezentată ca o somnolenţă socială, demagogia ia locul valorilor, valorile trecutului (oameni, idei, realizări etc) sunt puse în paranteză, ca şi cum Istoria începe de azi, iar proiectele de ţară sunt respinse de la început, primând interesele partinice…
Faţă de această degringoladă morală, Apelul argeşean cheamă la raţiune, la normalitate, la o sinteză care ar însemna politici publice coerente, realiste, eliberate de parti-pris-uri politice care să conducă la coeziune socială, la solidaritate naţională, la identitate naţională. În ultimă instanţă, toate aceste deziderate s-ar realiza prin renaştere culturală. Aceasta ar furniza criterii, repere de identificare a valorilor naţionale.
Este fără îndoială faptul că politica, aşa cum se face la noi (fără o clasă politică autentică, fără politicieni cu carură patriotică, cum au fost, de pildă, Brătienii), a stricat tot metabolismul unei societăţi normale. De aici se trag toate relele: promovări nu pe valoare, ci pe credinţă faţă de partid, marile evaziuni financiare, furtul la nivel înalt, plagiatul, întârzierea făuririi unei clase mijlocii prin loviturile directe sau perfide date micilor întreprinzători, neîncrederea în instituţiile statului şi promovarea, în conştiinţa neamului, a unei instituţii deasupra tuturor – DNA-ul.
Nu o dată s-a observat, de oameni competenţi, credibili, că lupta anticorupţie de la noi întrece cadrul normal, promovând, în exterior, ideea celei mai corupte ţări din lume. Ceea ce nu-i chiar aşa, dacă ne uităm şi în curtea altor „europeni”…
De fapt, la scară locală, ce înseamnă respectul faţă de valoare? Aş zice, la nivel cultural, spre exemplu, că ar însemna o politică repertorială, la teatru, care să sfideze provincialismul; la Filarmonică ar fi continuarea promovării valorilor naţionale şi internaţionale (compozitori, formaţii, interpreţi); la Biblioteca Judeţeană – acele colocvii cu intelectuali de frunte ai României; în mass-media, un loc adecvat culturii, valorii în general, faţă de comercialul vulgar de acum; o promovare a valorilor muzeale din Argeş; continuarea iniţiativelor culturale rodnice; o grijă mai mare şi o protecţie a monumentelor şi altele, desigur.
