Mulţimea de treburi mă zoreşte către gospodăria dinspre dealurile de pe Argeş în sus. Odată ajuns mă întâlnesc cu o rudă care îmi zice:
– De ce ai venit azi? Nu ştii că e sărbătoare şi nu se lucrează?
Apoi îmi arată terasa plină cu oameni cu sticle şi halbe în mână. Înţelegându-i acest apropo, ne aşezăm la o masă şi-l întreb:
– Care o fi păcatul mai mare, să lucrez în zi de sărbătoare ori să beau?
Răspunzându-mi cu datul din umeri am lăsat această zi să curgă în rândul vechilor tipicale.
A doua zi pun scara pe acoperişul ce trebuia reparat, mă urc şi o aud pe vecină:
– Vezi că azi nu se bat cuie!
Apoi îmi spune că e rău ba de una, ba de alta. Cobor şi mă conformez. După două zi nelucrate, în a treia, sâmbăta, când să încep lucrul, sunt chemat la poartă.
– Hai, să vii la pomană! Îi fac la al meu de un an.
Cum să nu mă duc! Doar era prietenul meu din copilărie.
La local, lume multă, mese pline, atmosferă destinsă, venindu-mi în minte vorba aceea: „Nici nuntă fără lacrimă, nici pomană fără zâmbet”. Lângă mine, un grup de femei au sporovăit tot timpul despre tipicale: când şi cum se iau aghiasma mare şi cea mică, când anafora, când sunt dezlegări la peşte în post, ce pelerinaje se mai organizează şi multe altele.
Următoarea zi, duminică, până mai ieri ziua a şaptea, de curând devenită prima zi a săptămânii, oricum tot de odihnă este. Totuşi, mă întreb care o mai fi ziua a şaptea de odihnă biblică?
Aşa m-am încurcat în tipicale rânduite şi adăugate, iar treburile au fost amânate, alegându-mă cu un pumn de muncă şi doi pumni de odihnă. Nici prea multă muncă, nici prea puţină odihnă!
C. BUJDOIU
