Se ştie că, de ani buni, postul public de televiziune, în speţă TVR cu toate canalele sale, a devenit o adevărată gaură neagră a bugetului de stat. Mamut supradimensionat, plin de „profesionişti şi impostori care fac lucruri împreună, leneşi şi ziarişti devotaţi, neputinţă şi sclipire laolaltă” (după cum scria recent colegul Cristian Delcea în „Adevărul”), TVR s-a remarcat an de an printr-un apetit formidabil de cheltuire a banului public, apetit egalat doar de viteza constantă de scădere a audienţelor. Se glumea, mai înainte vreme, pe holurile Casei Presei Libere, la adresa TVR, pe care jurnaliştii o numeau „Sidexul presei româneşti”.
La TVR, dezmăţul pe bani publici e la el acasă de ani de zile, netulburat de nimeni şi de nimic. Sute de milioane de euro tocaţi anual fără nicio influenţă pozitivă în calitatea programelor difuzate. O ţară întreagă cotizează lunar, vrea, nu vrea, la bunăstarea cohortelor de fii, fiice, nepoţi, unchi, mătuşi şi alte rubedenii care populează holurile TVR din Bucureşti, dar şi pe cele ale studiourilor locale din ţară. Apropo de asta, circulă o glumă prin mediile jurnalistice, referitoare la nepotismul crunt din TVR: cică dacă strigi „Nepoate!” pe orice coridor din TVR, se deschid imediat trei-patru uşi.
Toată armata asta de rubedenii e finanţată de populaţie. Inclusiv de noi, cei care ne câştigăm existenţa în presa privată. Noi, la „Argeşul”, ne-am plătit întotdeauna dările la stat, fără nicio întârziere. Altfel spus, din veniturile şi lefurile noastre mici am finanţat mereu salariile lor mari. Pentru că aşa e în România anului 2016: în general, veniturile din presa de stat sunt net mai mari decât cele din presa privată, dar cea de a doua o finanţează pe prima. Despre performanţe nu mai vorbim: majoritatea românilor, când deschide televizorul acasă, îl deschide pe un post privat, nu pe canalele televiziunii publice.
TVR are nu mai puţin de 2.500 de salariaţi. La noi în judeţ, doar uzina Dacia are mai mulţi. N-au atâţia nici Pro TV, nici grupul Antena, luate laolaltă. Pe lângă aceşti 2.500 de salariaţi permanenţi, de la TVR mai încasează lefuri substanţiale încă vreo 3-4 mii de colaboratori de tot felul. În lipsa oricărei logici, TVR are studiouri teritoriale şi la Cluj-Napoca, şi la Târgu-Mureş, deşi între cele două oraşe nu-s mai mult de 120 km. Un singur studio ar fi, evident, suficient.
Ar mai fi multe de spus despre bolile cronice, grave, care au transformat TVR în cel mai mare şi mai lacom asistat social al României de azi. „TVR ar fi putut să educe, să lumineze şi să concilieze generaţiile. Nu a făcut-o şi n-are nicio scuză”, mai scria colegul de breaslă citat. Se vorbeşte insistent despre insolvenţa TVR. Eroare. TVR e demult în faliment, doar că noi, cei 20 de milioane de români, o ţinem în viaţă din taxele şi impozitele noastre. Ceva, însă, trebuie făcut, pentru că apetitul acestui mamut e insaţiabil, iar noi nu mai putem finanţa la nesfârşit lenea, impostura, nepriceperea, cumetriile, amatorismul etc.
Pe la jumătatea anilor 2000, exasperat de corupţia devastatoare din rândurile Poliţiei Rutiere din fosta republică sovietică Georgia, preşedintele de atunci al acelei ţări, Mihai Saakaşvili, a recurs la o soluţie disperată: a dat afară toţi angajaţii Poliţiei Rutiere (vreo 30.000 la număr) şi i-a înlocuit cu ofiţeri şi agenţi tineri, şcoliţi cu sprijin american. Azi, întreaga Poliţie gruzină e considerată a doua în Europa la capitolul cinste şi corectitudine, după cea din Finlanda.
Aceasta ar fi o posibilă soluţie pentru TVR: chirurgie fără milă. Despăduchere din temelii. Cu antinevralgice şi cu algocalmine, la TVR nu mai merge. E vremea bisturiului.
