Odată cu ultima pagină citită din cartea „Peregrinul transilvan” a lui Ioan Codru Drăguşanu, am pus volumul deoparte, fără însă ca trecerea timpului să şteargă urmele pe care mi le-a lăsat. Scurgerea anilor nu a avut niciun efect. Impresiile erau la fel de vii ca la început. „Peregrinul transilvan” este o carte scrisă pe la jumătatea secolului al XIX-lea. Într-un climat mental de mare tulburare, aveam, aşadar, bucuria de a cunoaşte un scriitor încă necunoscut multora de la noi. Dacă în această carte nu aş fi întâlnit o idee deosebit de interesantă, poate nici rândurile de faţă nu ar fi prins viaţă.

În cartea sa, Drăguşanu afirmă că „am ajuns acel timp de reînviere când nimeni nu se mai ruşinează de a fi român”. Fiind o afirmaţie care se referă la o idee care a măcinat sufletul şi conaţionalilor mei de după evenimentele din 1989, am simţit că trebuie să aflu de ce Codru Drăguşanu spune că, pentru el, a sosit timpul să nu mai aibă un asemenea sentiment. Citind cartea, aşadar, eram convins că voi găsi în ea argumentele scriitorului necesare mie. Drept care, odată apucând cartea în mână, nu am mai lăsat-o până nu am terminat de citit. Şi am înţeles că „ruşinea de neam” a fost înlăturată de conştiinţa de neam a românilor, dobândită odată cu Prima Unire de la 1859. Deci, odată cu constituirea primului stat modern român.

Acum sunt necesare mai multe întrebări: mai avem astăzi conştiinţă de neam? Avem mândria de a nu mai aştepta de la nişte tehnocraţi diletanţi să facă reforme? Promisiunile despre noua lege a salarizării, ordonanţele cu privire la îngheţarea unor venituri nu sunt ele umilitoare pentru români? Avem motive de a ne „mândri că suntem români” în condiţiile în care politicienii dâmboviţeni fac jocurile unor ONG-uri plătite cu bani veniţi de la „oameni de bine” din străinătate? Avem această mândrie în condiţiile în care Valeriu Zgonea apelează la ambasadorul unei ţări străine, dar influente, pentru a nu fi dat jos de la şefia Camerei Deputaţilor? Mai mult, cum s-a ajuns ca un politician care se declară iubitor de ţară să nu mai fie frecventabil politic? De fapt, nici acum nu-mi dau seama ce l-a mânat pe Marian Munteanu să se alăture liberalilor? Cum a putut gândi ca în anii ’90? Marian Munteanu a căzut victimă unor vandali în politică, a unor ONG-uri care trăiesc pe seama bugetelor locale şi care fac numai rău României. Şi acest lucru în numele principiilor drepturilor omului!

Însă ceea ce mi se pare cu adevărat tragic este problema dezinfectanţilor. Cum să foloseşti dezinfectanţi diluaţi punând în pericol viaţa oamenilor? Este ceva ce întrece orice închipuire. Au murit 64 de tineri la „Colectiv”, au murit bebeluşi din Argeş infectaţi cu E.coli, altul s-a infectat zilele trecute, şi nu putem spune că administraţia de stat nu se face vinovată. Toate acestea au fost şi sunt realităţi dureroase pentru români. Aşadar, situaţia românilor sărăciţi de „Guvernul meu” şi omorâţi din neglijenţa statului a ajuns să nu mai aibă nimic revoltător la prima vedere, dar, la o analiză mai atentă, vom vedea că unele probleme de acum două secole se mai regăsesc şi astăzi în societatea românească. Acest aspect este într-adevăr demn de remarcat. De exemplu, Ioan Codru Drăguşanu scrie că străinii fac la noi un „stat în stat” şi se înavuţesc pe seama românilor, râzând în barbă de greutăţile publice autohtone. Oare nu este la fel şi astăzi? Credeţi că tehnocraţii nu-şi râd în barbă de bugetari? Dacă nu ar râde, ar mai emite ordonanţe care nu respectă statul de drept? Ei se comportă ca într-o ţară a nimănui.

Mai mult, „Guvernul meu” a ajuns „Guvernul României”. Aceasta este părerea preşedintelui Klaus Iohannis pentru ca nimeni să nu fie răspunzător de dezastrul actual. Pentru unii dintre noi vinovăţia e la suprafaţă, la nivelul convenţiilor, iar morala calcului politic duce la apoteoza cruzimii, la glorificarea egoismului.

Pe de altă parte, de câte ori îi aud pe tehnocraţii guvernamentali că trebuie să renunţăm la valorile noastre tradiţionale, că ortodoxia nu este compatibilă cu praxiologia vest-europeană, că toate naţiunile europene trebuie să formeze o singură naţiune – aşa cum doreşte şi Mircea Diaconu – mie îmi revine sentimentul „ruşinii de a fi român”, care îmi inundă subconştientul, îmi tulbură somnul şi-mi populează mai ales visele. Deci, „ruşinea de a fi român” nu e un fapt singular, ca să-l intereseze pe istoric, ci un fapt susceptibil de a se reproduce, ceea ce înseamnă că trebuie să-l intereseze pe sociolog. Şi, în aceste condiţii, construcţia intimă a identităţii noastre, firea noastră elementară, se va transforma „pas cu pas” într-un dezastru naţional. Drept care, dincolo de trecătoarea convulsie a ambiţiilor, a setei de putere, a dorinţei de înavuţire, cred că poporul nostru merită alt destin, iar Ion Codru Drăguşanu l-a descris foarte bine în cartea sa. Este vorba despre destinul lui european, dar cu păstrarea identităţii statului român. Sigur, aceste rânduri sunt puţin cam suspinătoare, dar cu asemenea idei trăiesc toţi cei care au conştiinţă de neam, deci care sunt mândri că sunt români.

Gheorghe SAVU

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio