Cu trecerea timpului, vinul, prieteniile, operele de artă şi ziarele nu au decât de câştigat. Cu cât se învechesc, cu atât dobândesc un aer de nobleţe şi de mister, iar nouă nu ne rămâne decât să forăm, curioşi, în subsolul istoriei lor. Ce găsim acolo? O fărâmă din identitatea noastră care ne determină să facem la rândul nostru istorie. Căci, vorba lui Pamfil Şeicaru, presa este plămânul prin care respiră istoria, iar noi suntem datori să facem o adâncă reverenţă celor ce, acum 140 de ani, au pus piatră de temelie presei în Argeş, respectiv celor ce au fondat „Argeşul”.
Nu ştiu dacă doar acesta ne-a fost gândul când, înnodând firul presei argeşene de sorginte democratică, am botezat primul cotidian liber editat pentru judeţul nostru „Argeşul liber”, al cărui prim număr a apărut pe 23 decembrie 1989. Ce ştiu sigur este că ne-am consultat cu colegii de la „secţia de presă” a bibliotecii judeţene, unde figura un ziar, apărut în martie – aprilie 1876, cu numele „Argeşul”, care ni s-a părut nouă că acoperă cel mai bine nu doar geografic, ci şi spiritual intenţiile noastre. Cum scrie Ilie Baranga în „Dicţionarul presei argeşene” şi apoi Marian Petcu în „Istoria jurnalismului din România în date”, „Argeşulu” este un „diariu judiciaru, comunalu, administrativu şi comercialu”, care a apărut la Piteşti în martie 1876 şi a fost consemnat de „Romanulu”, la 31 martie 1876, şi de „Familia”, care apărea la Pesta, la 16 aprilie şi 26 decembrie 1876. Nu ştim exact ziua în care a apărut, dar este semnificativ de reţinut că apărea în aceaşi lună (martie) şi în acelaşi an (1876) cu ziarul „Timpul”, la care a lucrat Eminescu. „Pitescianul”, care apărea la 6 ianuarie 1883, consemna în nr. 17 că jurnalul „Argeşulu” era al „opoziţiei conservatoare”. Publicaţia apare în şapte serii, din l876 şi până în 1944, iar noi, începând din 23 decembrie 1989, am fi cea de a opta. Desigur, cât ne-or ţine puterile şi câtă vreme vom dori să facem onest această meserie.
Ce-ar mai fi de spus pe scurt despre istoria „diarului”? Că-n 12 aprilie 1898 publicaţia era declarată organ naţional liberal şi cultiva literatura (foiletoane, schiţe umoristice, epigrame), că-n 1907-1909 era tot ziar naţional-liberal cu redacţia pe strada Egalităţii, că-n numărul din 2 iulie 1930 publica o chemare pentru reorganizarea PNL, sub titlul „Nevoile judeţului nostru”, în fine, că-n numărul din decembrie 1942 publica mesajul către români al lui Ion Antonescu şi un articol al lui Ion Pillat intitulat „Ctitorii”. De reţinut şi o caricatură de la „pagina veselă” cu tâlc politic în care Stalin mărturiseşte: „Părinte, ca să-mi dovedesc credinţa, n-am aprins numai o candelă, ci întreaga biserică…” Printre colaboratori se numără M. Lungianu, Emilia Şt. Milicescu, N.N. Bobancu, avocat Tică Popescu, prefectul judeţului, Marin Diaconescu, preot, Horia Furtună.
Ce-ar fi de remarcat scrutând istoria unei publicaţii argeşene în seria căreia ne-am înscris şi noi? O supravieţuire crispată, sacadată, dar totodată nevoia acută a societăţii argeşene de comunicare, de informare, de educare, de dezbatere publică a chestiunilor ridicate de comunitate. De semnalat şi ostilitatea autorităţilor faţă de presă, de unde şi nevoia de cenzură. Este citat cazul unui gazetar străin, Annibale Capello, căruia i s-a tăiat mâna, i s-a smuls limba şi apoi a fost spânzurat, agăţându-i-se de gât o inscripţie prin care era numit mincinos şi calomniator.
Astăzi, slavă Domnului, cu cenzura am cam lămurit-o, dar nu cred că vom reuşi să ne lămurim pe deplin câtă răspundere pentru cuvântul tipărit trebuie să poarte cei care risipesc „cu generozitate talent, emoţie, inteligenţă, cultură în această neîndurată profesie”, ca să-l cităm tot pe Pamfil Şeicaru. Ne-am asumat răspunderea să ne numim „Argeşul”, fiindcă toţi „aparţin” cuiva, am ales cu alte cuvinte să aparţinem spiritual spaţiului unde s-a semnat actul de naştere a Ţării Româneşti. Numai că nu ne-am închipuit niciodată că vom fi somaţi de realitatea asta a noastră păcătoasă să alegem între patru moduri de a face presă. Patru „specii de jurnale”, cum le cataloga Eminescu la vremea când apărea primul număr din seria veche a „Argeşului”, respectiv „ziare neinteligente, dar de bună credinţă, inteligente, dar de rea credinţă, neinteligente şi de rea credinţă (gunoiul presei), inteligente şi de bună credinţă”.
Noi credem că am ales bine şi am lucrat cu râvnă pe ogorul presei în cei 26 de ani de serie nouă cultivând în primul rând respectul faţă de cititor, valoarea şi profesionalismul, binele şi echilibrul, pluralismul opiniilor, ba chiar şi talentul acolo unde l-am aflat. Asumându-ne trecutul şi făcând un exerciţiu de admiraţie faţă de înaintaşi, îndrăznim să spunem că o aniversare poate fi totodată şi un prilej de a scăpăra un chibrit pe cutia presei argeşene, determinând-o să conştientizeze şi să se angajeze într-o ofensivă campanie de recunoaştere şi de promovare a valorilor atât de necesare progresului social, economic şi cultural. Ne-am dori ca aniversarea a 140 de ani de presă sub sigla „Argeşului” să fie o dezbatere eficientă asupra a ceea ce este, ce ar trebui să fie presa, azi şi aici, ce soluţii pot fi găsite, ce proiecte pot fi promovate pentru supravieţuirea ei.
Şi dacă se va dovedi că avem şi prieteni – căci la urma urmei ziarul nu este altceva decât o scrisoare mai întinsă adresată unor prieteni de suflet şi de idei – şi că aceşti prieteni îşi vor spune deschis, reflexiv şi util părerea despre rostul unui ziar local, cu o istorie mai veche ori mai nouă, atunci vom scoate de prin beciuri şi un vin mai vechi, care de n-o fi de 140 de ani, tot o fi de pe la începutul veacului trecut. Vin cu care să închinăm în cinstea celor care s-au învrednicit şi se învrednicesc să facă o presă vie, adevărată şi desigur respectată.
Autor: Mihai Golescu
