Este un adevăr istoric cunoscut faptul că românii au fost obişnuiţi să depindă de cineva din afara ţării. Am depins cândva de turci, apoi de francezi, austrieci, ruşi, nemţi. Din acest motiv se menţine şi astăzi un fel de prestigiu faţă de cine a studiat şi a lucrat cu cei de care noi am depins într-un anumit moment istoric. Acest prestigiu l-au avut fiii de boieri aflaţi la curtea sultanului, apoi studenţii români care au studiat la Paris şi la Viena în secolul al XIX-lea, comuniştii care au studiat la Moscova în secolul trecut etc. Aşa este şi acum cu tehnocraţii lui Cioloş, care au venit de la Bruxelles şi se poartă de parcă n-ar mai fi români. De la ei am avut parte numai de vorbe jignitoare despre felul nostru de a munci „de doi lei”. La fel, un ministru tehnocrat abia aşteaptă să treacă un an pentru a se întoarce la postul său suspendat de la Bruxelles etc. Toate acestea îmi aduc aminte de Tudor Vladimirescu, pandurul nostru drag, care s-a ridicat împotriva fanarioţilor. Căci faimoasa civilizaţie fanariotă a deschis drumul civilizaţiei cosmopolite de astăzi. Întocmai cum Răscoala de la 1907 nu a fost, în fond, decât o reacţie naţională împotriva unei civilizaţii cosmopolite, de promisiuni înşelătoare ale politicienilor parveniţi, de asuprire reală, de pervertire a mentalităţii naţionale etc.
În ciuda acestor realităţi, în trecut, românii au fost reprezentaţi de adevăraţi patrioţi. Nu-l putem compara pe ministrul actual al Educaţiei, tehnocratul Curaj, care propune scoterea din şcoli a istoriei, cu, de exemplu, Dinicu Golescu, care, în prima parte a secolului al XIX-lea, când a început occidentalizarea noastră, a vizitat diverse instituţii publice din Vest, comparând cu amărăciune, dar şi cu îndemnul la trezirea noastră din somnolenţă şi la dezvăţul de moravuri stricate. La Viena, Golescu a fost impresionat de clădirile destinate învăţământului, ca mărime şi înzestrare didactică. Mare parte din veniturile acestui oraş, a constatat el, se cheltuia pentru învăţătură, nu ca în Ţara Românească, unde „stăpânitorii au stricat şi acele mici şcoli, ca să nu deştepte norodul”. Referindu-se la noua clasă de politicieni educaţi la şcolile apusene, cum ar fi tehnocraţii de azi, Dinicu Golescu tună şi fulgeră împotriva lor, „care, fără de avere de o sută de lei, au ajuns în puţini ani milionari cu palate şi cu moşii întocmai ca la europeni, dar care, aceştia din urmă, le-au agonisit în vreme de două, trei sute de ani”.
Prin urmare, Dinicu Golescu a observat că la vest-europeni nu domnea un regim politic despotic, tiranic, de tip oriental, ca acela din ţara lui. Un astfel de regim politic a continuat la noi până în ziua de azi, pentru că nu putem să spunem că regimul lui Traian Băsescu nu a fost unul „despotic, tiranic, de tip oriental”. Dinicu Golescu a mai observat că la Viena nu domneau arbitrariul şi privilegiul, ca la noi. El a întâlnit prin satele austriece instituţii culturale şi de interes public: teatre, spiţerii, şcoli, spitale, care, la noi, lipseau chiar la oraşe. Golescu a admirat peisajul natural şi semnele grijii şi iscusinţei omeneşti. Pădurile erau curăţate de uscături, drumurile erau bine întreţinute, de parcă te-ai fi aflat într-un parc. În Bavaria, toţi locuitorii erau bine îmbrăcaţi, foarte politicoşi, fără să fie umili sau slugarnici. Fiecare era conştient de drepturile şi obligaţiile sale. Şi iarăşi comparaţia dătătoare de amărăciune: în Ţara Românească locuitorii se arătau, ca şi astăzi, politicoşi doar cu cei care le inspirau teamă, pentru că nu-şi cunoşteau datoria decât prin acest sentiment.
Românii se închinau numai stăpânului, zapciului, ispravnicului. Pe ceilaţi nici nu-i salutau. Câte foloase s-ar obţine la noi din îndepărtarea linguşelii! Departe de a fi o dovadă de respect, linguşirea celor mari este mai curând o aversiune mascată, care se poate transforma oricând în răutate, obrăznicie şi nerecunoştinţă.
Drept care, puţine sunt cele din civilizaţia occidentală care se prelungesc la noi. Iată de ce suntem priviţi cu superioritate şi cu dispreţ chiar de românii care trăiesc şi muncesc prin instituţiile vest-europene. Până şi unul ca Mircea Diaconu s-a săturat de „opinca urât mirositoare”, dorind renunţarea la statul de tip naţiune. Ce fac astăzi tehnocraţii? Nici măcar nu ascultă glasurile revoltate ale celor care mai au puterea de a ieşi în stradă. Poate că muncitorii de la Automobile Dacia au fost auziţi luni de tehnocraţi când au ieşit în stradă pentru a cere construirea Autostrăzii Piteşti-Sibiu, dar ei nu au fost şi ascultaţi. Această meteahnă este una vest-europeană, de care s-a văitat până şi Ionel Brătianu. A fi auzit, dar nu ascultat e strategia celor de la UE. Ei au auzit de jaful făcut în pădurile noastre de firma austriacă, dar nu au ascultat freamătul nostru faţă de acest jaf. Ei au auzit de abuzurile regimului politic al lui Traian Băsescu, dar nu i-au ascultat pe românii care la referendum au votat pentru demiterea lui etc. Însă Dinicu Golescu nu a ţinut cont de această manieră europeană şi, la întoarcerea acasă, a înfiinţat, pe banii săi, la conacul de la Goleşti, o şcoală pentru copiii oamenilor sărmani. Dar Golescu a fost un boier tehnocrat, nu ca aceştia de azi, care sunt nişte funcţionari obedienţi de rangul trei sau patru de la Bruxelles, dar care se poartă în ţara lor ca nişte stăpâni.
Autor: Gheorghe Savu
