Era într-o frumoasă zi de februarie; o zi dintre acelea când copiii se întorc la şcoală după o scurtă vacanţă intersemestrială. Mă aflam în curtea unei şcoli şi mă uitam la un elev cum vandaliza băncile, florile şi micuţul gard ce delimita parcul de terenul de sport. Copilul era cuprins de furie. Am încercat să-l liniştesc, dar nu ştiam cum. Avea în jur de şapte ani şi era supărat că alţi copii de seama lui refuzau să se joace cu el. Drept care, am făcut cunoştinţă cu băiatul turbulent şi mi-am dat seama că avea anumite probleme emoţionale şi de comportament. Mai târziu am aflat că este de etnie romă, iar cei care au refuzat să se joace cu el erau români. Pentru mine acest fapt a fost un indiciu clar de segregare pe criterii etnice a copiilor; segregare care încă îşi mai face simţite efectele în şcolile noastre. Vorbim despre o segregare care nu este dirijată în mod conştient de către adulţi, fie ei părinţi sau cadre didactice, ci ea se manifestă pur şi simplu, fiind un produs moştenit în mod tradiţional. Pe de altă parte, atât părinţii, cât şi cadrele didactice erau de părere că elevul turbulent este un „copil problemă”, având mari îndoieli cu privire la dezvoltarea posibilităţilor lui intelectuale. Aşa că, încă de la început, mi-am zis că trebuie să am o relaţie cu el bazată pe prietenie, pentru a-i trezi la viaţă întregul potenţial intelectual pe care bănuiam că-l are. Gândirea îi era însă înceată şi leneşă, iar cel mai mic efort al minţii îi provoca o stare de agitaţie şi nerăbdare. Şi astfel trebuia să-mi fac drum către un suflet care pentru moment se afla într-o stare vecină cu somnul şi să-l determin – treptat – să-şi domine manifestările imprevizibile ale corpului. Fiind înarmat cu această idee, urma să-i fixez – dacă pot spune aşa – spiritul în corp, căci înclinam să cred că, deşi ascunse, facultăţile spirituale ale băiatului erau apreciabile.
Prin urmare, construind şi dezvoltând o relaţie bazată pe prietenie cu acel „copil-problemă”, după o anumită perioadă de timp am obţinut de la el acelaşi răspuns la felul meu de a mă purta. De altfel, numai văzând că i se zâmbeşte necontenit, orice copil ajunge să zâmbească şi el. Mai mult, ştiam că persoana care are compasiune faţă de alţii este beneficiarul nemijlocit al acesteia. Relaţiile noastre excelente, aşadar, au determinat ca elevul furios din curtea şcolii să se ataşeze foarte repede de mine, trezindu-i sufletul din acea stare de somnolenţă. Apoi am început să-l învăţ să citească, să scrie şi să socotească, pentru că avea doar câteva noţiuni elementare. După un timp, am început să parcurgem disciplinele de la clasă, dar cu mare atenţie, ca el să nu obosească. Apoi, în timpul rezervat jocului sau desenelor, trebuia să ordonez cu mare grijă succesiunea activităţilor, după care urma să le repartizez convenabil pe durata orelor de şcoală. Uşor, uşor, băiatul meu a început să obţină adevărate performanţe la învăţătură, iar starea lui emoţională era una satisfăcătoare.
În acelaşi timp, am stat de vorbă cu părinţii copilului, cerându-le să se poarte cu el aşa cum mă purtam şi eu. Le-am spus că fără o minte senină, somn şi dimineţi liniştite, copilul lor se va afunda şi mai mult în întunericul minţii sale. Aceştia mi-au ascultat sfaturile şi s-au purtat cu fiul lor aşa cum le-am cerut. Drept care, am avut satisfacţia să-mi văd elevul învăţând într-un an ce trebuia să înveţe în doi. Mai târziu, el a ajuns să fie printre cei mai buni elevi ai clasei respective. Iată ce înseamnă iubirea necondiţionată faţă de copii.
Aceasta este ideea prin care egoismul se transformă în altruism, răutatea în bunătate. Fiind beneficiarii propriei iubiri faţă de semenii lor, copiii ajung să se apropie unii de alţii. Numai iubirea face ca schimbările survenite în viaţă să fie depăşite mai uşor. Iubirea, alături de educaţie, este un atu în plus pentru viaţă. Iubirea nu izolează. De altfel, nu poţi să creşti un copil ca şi cum nu ar avea să iasă niciodată din încăperea lui şi ar rămâne pentru totdeauna cu aceiaşi oameni împrejur. Nu poţi proceda precum Thetis, care l-a udat pe fiul său Achile cu apa Styxului, pentru a-l face invulnerabil. Or, ea l-a luat de călcâi. Astfel tot corpul i s-a udat în afară de călcâi şi, din pricina asta, numai când Paris l-a rănit la călcâi, Achile a murit. Prin urmare, Thetis nu a prevăzut o astfel de situaţie, precum nici părinţii de azi nu pot prevedea absolut toate situaţiile la care vor fi supuşi copiii lor. Iată de ce copilăria este bună să-i înveţe pe copii nu situaţiile delicate în care vor fi puşi de viaţă, ci modalitatea de a ieşi din astfel de situaţii. Din păcate, astăzi, educaţia a fost înlocuită cu pedagogia. Iar această pedagogie se concentrează mai mult asupra ceea ce-i deranjează pe copii – agresivitate, violenţă, depresie, anxietate şi alte asemenea. Or, educaţia trebuie să tindă către ceea ce îi face bine copilului. Adică să-l convingă să fie bun şi iubitor. Adeseori e de ajuns să spui ori să-l laşi pe copil să creadă că i se bănuiesc anumite însuşiri bune, pentru ca el să-şi dea toată silinţa de a îndreptăţi această părere. A-l bănui de simţăminte urâte, a-l dojeni pentru fapte sau intenţii nemeritate sau chiar meritate, a întrebuinţa faţă de el rele tratamente, toate acestea fac parte dintr-o educaţie cu rezultate potrivnice celor urmărite.
Autor: Gheorghe Savu
