Cred că în zilele noastre totul se poate simula. Şi mai ales iubirea dintre un bărbat şi femeie se simulează fără niciun regret. Iar dacă iubirea e simulată, poezia e pierdută. Poezia ţine de domeniul esenţelor, iar iubirea este o astfel de esenţă. Or, exprimării actuale a iubirii îi lipseşte nota de aspiraţie. Numai o asemenea aspiraţie ne poate muta existenţa cotidiană în existenţă creatoare. Iubirea nu trebuie folosită pentru a ne completa viaţa, cum îmi spunea cineva. Acesta este motivul pentru care astăzi nu se mai scrie şi citeşte poezie. Să pierzi în ziua de azi în iubire e foarte simplu, e o pierdere fără să întorci capul, fără să ţii minte, fără să suferi. A pierde sentimentul iubirii este ca şi cum un copac îşi pierde frunzele. Drept care, poezia iubirii a dispărut dintr-un deficit de simţire. Vezi azi prin parcuri cum fetele stau peste băieţi, se apleacă asupra lor. Acesta este semnul iubirii actuale, în sensul că femeia a devenit dominatoare. Corpurile lor nu mai exprimă iubire, ci erotism pur, nu se mai roagă în felul lor, cum spunea Dumitru Stăniloae, ci se eliberează de libido. Mărturisirea iubirii nu se mai face prin poezie, la care recurgea Mihai Eminescu pentru a-şi împărtăşi iubirea faţă de Veronica Micle.

Prin urmare, suntem destul de departe de imaginea a două trupuri unite de un sărut fără sfârşit. Afecţiunea actuală este suspendată în gol. Astăzi trupurile îndrăgostiţilor se contorsionează în tot felul de poziţii, mai mult lascive, decât tandre. Cu câtă înverşunare se iubesc tinerii astăzi! Şi cu câtă grabă! Sigur, se mai găsesc şi „îndrăgostiţi tradiţionali”, dar aceştia secretă în jurul lor un înveliş protector, o aură invizibilă, a cărei senzualitate este dată de unirea îmbrăţişării, ca o insulă vie în mijlocul naturii. Iubirea tradiţională caută natura. Ea se exprimă cel mai bine la munte sau la mare. Acolo iubirea îşi caută botezul, nu pe băncile parcurilor, prin autobuze sau metrou. Tipul îndrăgostit care îşi mărturisea mării iubirea sa ni l-a dat Ibsen în „Doamna mării”. De asemenea, îl mai putem ilustra prin pasiunea cu care nefericitul Guy de Maupassant iubea marea. Pe aceşti îndrăgostiţi marea îi ajuta să-şi trăiască iubirea mai intens şi mai deplin. Marea îmbie spre adânc şi spre larg, predispune la melancolie şi prin schimbarea ei de nuanţe dă imaginea imponderabilului iubirii. Însuşi cerul mării este altfel decât cel pe care îl vezi în alte locuri. Iar soarele cu ceremonioasele lui răsărituri sau apusuri nu încântă deopotrivă pe cel de la mare şi pe cel de la munte.

În schimb, tipul îndrăgostitului care îşi mărturiseşte iubirea la munte ni l-a dat Mihai Eminescu, care nu a scăpat nicio ocazie pentru a merge cu Veronica pe Ceahlău. Se spune că era atât de mare iubirea lor, încât, la vederea unui han, o luau la fugă pentru a ajunge mai repede în încăperea în care se pierdeau într-o îmbrăţişare. Muntele îi captivează pe îndrăgostiţi şi are o influenţă hipnotică asupra sufletelor lor. Sigur, nu trebuie să fii îndrăgostit pentru a iubi muntele.

Cei mai mulţi iubesc sau îndrăgesc ceva ce le rămâne pentru totdeauna în amintire în legătură cu muntele însuşi. De fapt, pentru fiecare dintre noi natura întreagă este alta, iar reflexele gândirii şi trăirile sufleteşti sunt diferite. Cu totul altfel îşi exercită muntele influenţa asupra omului iubitor. Muntele întăreşte, dă curaj şi, nespus mai mult decât marea, ridică sufletul care îl preamăreşte şi i se închină. Toate aceste sentimente nu le trăiesc, aşadar, decât cei care iubesc. De aceea numai ei nu se reîntorc niciodată de la munte sau de la mare la fel cum au plecat. Se schimbă ceva în firea lor. Vin mai liberi şi mai formaţi sufleteşte.

Prin urmare, iubirea adevărată este cea ţinută ascunsă, nu ostentativ declarată. Iubiţii adevăraţi sunt „singuri pe lume”; ei nu urmăresc să facă pe cineva complice, invidios, îngăduitor sau înduioşat. Or, astăzi tocmai acest lucru se urmăreşte. Este vorba de o trezire a apetitului erotic în public. Iar dacă un tânăr trebuie educat să-şi folosească atât gândirea, cât şi simţirea, o tânără trebuie educată să-şi folosească intuiţia. Femeile au o intuiţie latentă deosebită, dar multe nu ştiu să se folosească de ea. Aşa că de ce să ne mai mirăm că până şi poezia iubirii s-a pervertit în proză. Iubirea actuală este un joc lipsit de poezie. S-a ajuns ca astăzi să ne mărturisim iubirile pe facebook. Este şi în domeniul iubirii actuale un fel de dorinţă de publicitate. Dorinţa reciprocă de dragoste nu ne mai ajunge pentru a simţi că pur şi simplu trăim şi existăm, ea trebuie neapărat mărturisită la toată lumea. Or, adevărata iubire se mărturiseşte în poezie. Deci, cred că dacă nu mai citim şi nu mai scriem poezii, nici nu mai avem puterea de a iubi cu adevărat.

Gheorghe SAVU

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio