„Vom ajunge să plângem cu Limba Română în brațe și să dormim cu Istoria României sub cap.“ – I.D. Sîrbu

Oare? Pe mine, unul, această afirmație mă sparie, vorba cronicarului. Da, mă sparie gândul și mă grăbesc să nu fiu așa de categoric, precum distinsul om de cultură, care, cred, mai degrabă trage un semnal de alarmă asupra acestui fagure de miere. Altminteri, vorba lui Eminescu, „ce e val, ca valul trece…“

Da, cred că nu trebuie să plângem pe umărul limbii române că ea va fi maltratată și desfigurată de împrumuturile invazive din alte limbi, cu deosebire din limba engleză. Englezisme! Este un fapt, o realitate! Dar încă din facultate – de la prof. Șerban Cioculescu – am reținut că legea vorbirii ei n-o fac neapărat gramaticienii, ci cei ce o vorbesc. Și ca să nu mai batem apa în piuă, vin cu exemplul verbului a realiza, care pe lângă sensul de a înfăptui, de a construi ceva (vezi D.U.I.), a dobândit treptat și sensul de a înțelege. Nu l-au vrut legiuitorii, dar l-au impus vorbitorii și a trebuit recunoscut și de cei ce fac regulile. Reguli care, la rândul lor, se schimbă în dinamica limbii vii, vorbite, nu înghețate

în dicționare. Cum era de așteptat, în fondul lexical al limbii române n-au intrat cuvintele din latina cultă, vorbită în cancelarii, ci din latina vulgata, adică din latina populară, vorbită de soldați, de oamenii de rând etc. Îmi aduc aminte, ca filolog, cât s-au străduit corifeii „Școlii Ardelene“ să nu lase cuvintele străine să strice limba română care ne e dragă nouă și aurită de Eminescu. De pildă, ne propuneau ca, în loc de cravată, să spunem de gât legău. Azi, l-ați mai auzit pe undeva? Eu unul, nu! În schimb, veteran vine firesc din latinescul veteranus, pâine  de la pane“, mână  de la manum etc.

Totuși, ce cred că am putea face, dacă ne pasă de soarta limbii noastre pe care o disecăm uneori în întâlniri academice? Practic, decât să răzuim mai tot ce vine acum în limba română cu pretenție de vocabular strict util, mai bine am ține partea celor neaoșe românești, când au același sens. Sincer, și d-aia cred eu că-i frumoasă limba română – cu varii împrumuturi din latină, slavă, greacă, turcă, germană, maghiară, franceză, engleză – fiindcă este mai bogată, mai plastică și perifrastică, poetică, nu așa de sintetică, cum este, de pildă, engleza. Ce înseamnă practic

? Adică, dacă avem un cuvânt de-al nostru, de ce am folosi unul străin, ca să probăm că știm vorbi englezește ori franțuzește, ori altceva. O modă, ca să ne dăm altceva, decât ceea ce suntem – români – chiar dacă unii de-ai noștri au dat iama prin lebedele dintr-un parc străin și le-au fript pe grătar. Cele rele se vor spăla cu timpul, iar cele bune se vor aduna în fondul de aur al limbii noastre, cum s-au adunat și se adună în continuare cele folosite de Eminescu în română sau de Shakespeare în engleză. Cine este curios poate apela la ediția integrală a operelor lui Eminescu, concepută în 14 volume de Perpessicius, pentru a constata câte cuvinte din „Luceafărul“ mai sunt astăzi folosite în limba noastră curentă. Limba evoluează!

Parcurgem, fără îndoială, un tumultuos ocean de prefaceri și schimbări: sociale, politice, economice, lingvistice. Dacă nu ținem pasul cu ele, valurile ne aruncă pe țărm și vom avea soarta peștelui din parabolă care, în loc să sară, din balta care seacă, în apa oceanului, se trezește că se zbate pe uscat până moare. Pe cale de consecință, nu-i deloc util să plângem pe umărul limbii române, fiindcă ea are legile ei pe care le urmează firesc, fie că-i vorbită, fie că-i scrisă, în versuri ori criptograme online.

Aveți sentimentul că asistăm la o depreciere a limbii române? Nu cred! Mai ales în gura celor tineri, cuvântul mișto a făcut carieră. O vreme, după care, treptat, i-au luat locul super, beton etc. Sincer să fiu, nu de păsăreasca  folosită în mesajele lor mă tem — va dispărea —, ci mă tem pentru elevii care nu mai merg la școală. Asta nu e cool deloc, e entropie. Ce-i aia? Aflați din dicționar, căci, altminteri, folosit, este tare util.