Duminica Floriilor… Oamenii de bună credinţă, îndeosebi piteştenii veritabili, merg la cimitir cu o floare şi o lumânare, la morţii lor. Aici însă – privelişte de coşmar. Am avut mare noroc că nu plouase recent. Aleile principale arătau ca veritabile tranşee, la marginile câtorva dintre ele erau cimentate nişte miniborduri bune pentru alei la grădiniţele de copii. Mormintele deveniseră etajate şi vizitatorii priveau cu nelinişte – nu care cumva să iasă de sub vreo criptă schelete umane deranjate de arătura adâncă. Resturi de fier-beton, coşuri de gunoi răsturnate completau peisajul. Multe cripte erau sufocate de vegetaţia proliferată după recentele ploi abundente.
Firesc este ca proprietarii de locaţii mortuare să-şi îngrijească perimetrele lor, dar puţini o fac. Alţii n-o pot face, iar alţii cine ştie pe unde îşi mai duc veacul. Se plăteşte o taxă anuală, ce-i drept modestă, care cred că include şi igienizarea de ansamblu a cimitirului. De ani buni, vechiul cimitir „Sfântul Gheorghe” al oraşului nostru arată ca o mare grădină părăsită şi deloc îngrijită, somnul rezidenţilor lui nefiind tulburat decât săptămânal de boschetari, cerşetori, ghicitoare cu puradei la sân şi câţiva câini.
Am văzut şi alte cimitire din ţară, în diferite zone cu diverse civilizaţii şi obiceiuri: la Tg. Jiu, Satu-Mare, Bucureşti (Belu, Sf. Vineri, Militar Central). Toate erau curate, îngrijite, liniştite şi neinvadate de persoane străine, să-ţi tot dormi în ele somnul de veci.
Cu scuzele de rigoare pentru asocierea ce urmează, mă opresc cu câteva fraze la aspectul arhitectural actual al urbei noastre. Gândurile-mi zboară la Centrul vechi, vegheat de biserica „Sf. Nicolae”, la Piaţa Centrală, populată de producători veritabili şi mărginită de Zahanaua plină de farmec, la trenuleţul pionierilor din Ştrandul curat, la plimbările cu barca pe lacul din mijlocul lui. Serbările câmpeneşti din zilele de sărbătoare, din parcul Trivale, mărginit de codrul dens, cu stejarii falnici, neinvadat de furia constructivă atroce, erau adevărate încântări ale sufletului.
Patrimoniul arhitectural al micului oraş-târg era modest, dar reprezentativ, cu câteva clădiri de-a dreptul splendide, în special în centrul oraşului. Multe dintre ele naţionalizate, au fost întreţinute şi consolidate de regimul comunist, care respecta valorile arhitecturale.
După anul 1990 soarta lor a devenit „crudă”: locatarii lor nu au avut fonduri suficiente să le întreţină şi nici gospodarii „aleşi” ai oraşului. Din bani europeni s-au construit fântâni cântătoare, lalele care plâng, se cheltuie imens cu diverse simfonii şi serbări populare.
În anul 2015, gospodarii oraşului s-au apucat de treabă: au lipit pe zidurile scorojite ale clădirilor de patrimoniu declarate „monumente istorice” nişte însemne ciudate care le atestau valoarea, dar semnificaţia lor este sinonimă cu aceea a „bulinelor roşii”, aflate pe blocurile muribunde din Bucureşti. Locatarii au interzise orice reparaţii curente. Se aşteaptă, probabil, după degradarea progresivă, prăbuşirea lor, cu scopul ca pe terenul rămas să se autorizeze construcţii de succes care ating norii, efectuate de samsarii imobiliari ai puterii. Când apar astfel de dinozauri în zone cu vile vechi, de certă valoare arhitecturală şi patrimonială, nu dau bine la vedere.
Dr. Tiberiu STĂNESCU
