Aerul era greu în interiorul Bisericii „Sfântul Mina”. Pământul negru, reavăn și mirosul discret al osemintelor păreau să aducă la suprafață un alt timp. Zidurile dezgolite lăsau să se simtă pulsul istoriei, iar fiecare pas pe șantierul arheologic tresărea parcă în trecut. În mijlocul bisericii scoasă momentan din uz, l-am găsit pe arheologul Marius Păduraru, coordonatorul cercetării, schițând liniile unui mormânt cu atenția cuiva care știe că fiecare detaliu contează. În liniștea aceea grea, printre zidurile vechi, am aflat povestea unei descoperiri ce rescrie începuturile Piteștiului.
Un portal arheologic spre secole de istorie și mister
<<Cercetările arheologice preventive la Biserica „Buna Vestire” – Greci, lăcaș ce mai are încă două hramuri secundare „Constantin și Elena”, respectiv „Sfântul Mina”, au început la 2 iunie 2025; până la acest moment (n.n., 19 septembrie), lucrările au avut în vedere naosul, pronaosul și pridvorul adăugat al lăcașului>>, spune Marius Păduraru, arătându-mi cutiile cu oseminte depozitate la intrare. Biserica a fost ctitorită în 1564 de marele dregător Ivan Norocea, ginerele lui Mircea Ciobanul (1545-1552; 1553-1554; 1558-1559) și cumnatul lui Petru cel Tânăr (1559-1568). În 1712, logofătul Hrizea a adăugat pridvorul-clopotniță, iar între anii 1868-1870 au fost realizate alte modificări. Cele mai ample transformări au avut loc între 1910 și 1914, când construcția a fost supraînălțată, ferestrele au fost lărgite, pridvorul edificat în domnia lui Constantin Brâncoveanu a fost reconstruit și i s-a adăugat un alt pridvor, deschis, sprijinit pe coloane din mozaic de marmură de Rucăr, deschis. În aceste împrejurări se pare că s-a distrus pictura veche.
Totuși, memoria lăcașului nu s-a pierdut. Arheologul evocă descoperirile: fragmente din pavimentul rectangular al anului 1712 și un strat de mortar tare pe care se afla podeaua originară, alcătuită din cărămizi hexagonale așezate în 1564, ca niște semne lăsate de timp pentru cei care aveau să le redescopere.
„În cercetarea arheologică am descoperit un fragment de piatră, posibil pisanie sau piatră tombală. Nu știm încă sigur, dar provine din timpul domniei lui Petru cel Tânăr, care include anul 1564, al fondării bisericii”, precizează Marius Păduraru.
Arheologul a precizat și că în pronaos a fost identificat un strat preistoric, recuperându-se pereții groși ai unui vas de ceramică databil în epoca bronzului, specific culturii Tei, cca. 1500 a. Chr., aspect ce a fost pus în legătură cu așezarea omonimă, cunoscută în literatura de specialitate, din capătul de sus al Căii București.
Fiecare strat dezvăluie povestea unei epoci. E ca și cum am privi biserica prin ochii celor care au ridicat-o și au refăcut-o de-a lungul timpului.
„Paramentul specific secolului al XVI-lea, vizibil la exterior și alcătuit din trei rânduri de cărămizi dispuse orizontal și două rânduri verticale, a fost descoperit în 1967 de Radu Crețeanu. Acest element arhitectural a fost ulterior promovat în literatura de specialitate de arhitecta Eugenia Greceanu. Ea este autoarea celebrei lucrări Ansamblul urban medieval Pitești, în care pledează pentru conservarea vechilor monumente ecleziastice ale orașului într-o perioadă când se punea problema demolării bisericii, conform politicii de sistematizare urbană promovată de regimul comunist. În anii ’80 ai secolului trecut, un alt specialist notoriu, Dan Mohanu, a descoperit, pe registrul superior al diaconiconului, pictura inițială de secol XVI, databilă în 1564 sau imediat după, iar pe registrul median, pictura de început de secol XIX. Aceasta se păstrează și acum, fiind restaurată și având o frumusețe aparte. Gândiți-vă ce ar fi reprezentat pentru comunitate și pentru turismul argeșean dacă întreaga biserică ar fi păstrat pictura originară, sau măcar pe cea de început de secol XIX… Din păcate, transformările din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când biserica a fost rezugrăvită de pictorul piteștean Iosif Materna (1869–1870), precum și cele de la începutul secolului XX, când Gheorghe Belizarie a realizat pictura în ulei (1913), au dus la pierderea vechilor straturi de pictură”, explică arheologul.
Secretele adâncurilor
În jurul nostru, trecutul își dezvăluie fragmentele: ziduri, cripte, oseminte, pământ săpat strat după strat. Este ca și cum biserica ar respire din nou, prin rămășițele celor care își dormiseră aici somnul veșnic. Sub podeaua bisericii, sub fosta casă parohială (care va dobândi o nouă funcționalitate, aceea de Muzeu al parohiei) și în proximitatea acesteia, cercetările au scos la iveală aproximativ 235 de morminte, unele în cripte, altele direct în pământ.
„În naos am descoperit și morminte anterioare anului 1564. Vechimea exactă va fi stabilită în urma cercetărilor aprofundate. Unele conțin monede și par să provină de la o biserică mai veche. Tradiția populară, consemnată de institutoarea Tatiana Bobancu, menționează un lăcaș din vremea lui Mihnea cel Rău, edificat deci între 1508 și 1509, cu aproximativ 55 de ani înaintea actualei biserici. Reconstruirea din 1564 s-ar fi impus doar dacă vechiul lăcaș fusese distrus de foc sau cutremur. În săpăturile de interior nu am găsit urmele acestei biserici; vom face sondaje și în exterior și sperăm că vom avea norocul să-i identificăm amplasamentul”, menționează Marius Păduraru. Printre mormintele din naos se află și unele mult mai vechi, posibil din secolul X, atribuite în acest stadiu primar al cercetărilor orizontului cultural Dridu, iar analiza antropologică va aduce noi date în ceea ce privește această descoperire de o importanță majoră pentru istoria medievală timpurie a Piteștiului. Studiul scheletelor este realizat de antropologi de la Institutul de Antropologie „Francisc I. Rainer” din București, iar anumite probe prelevate vor ajunge în Polonia, la „Poznan Radiocarbon Laboratory”, care efectuează analize cu Carbon-14.
„În interior au fost descoperite mai multe niveluri de inhumație, aproximativ o sută de morminte, majoritatea în cripte de cărămidă, zece în pronaos și două în pridvor. Când era nevoie de loc pentru noi înmormântări, osemintele erau scoase, puse în săculețe și reînhumate, la fel cum se procedează și astăzi. La exterior, în fosta casă parohială și în fața acesteia, am identificat alte 135 de morminte. În total, aproximativ 235, aparținând enoriașilor de toate vârstele, de la nou-născuți până la persoane de vârste înaintate”, adaugă arheologul.
Ceea ce impresionează cu adevărat este vestea că analizele preliminare indică o prezență umană încă din secolul X. „Dacă se confirmă, atunci Piteștiul este mult mai vechi decât atestarea documentară din 1388”, punctează Marius Păduraru. Această ipoteză pare să frângă tăcerea secolelor, vibrând prin zidurile ce au păstrat misterul orașului. De asemenea, sub podeaua casei parohiale au apărut ziduri aparținând unor locuințe mai vechi, databile în secolele XVII-XIX. Acestea au fost conservate fiind acoperite cu geotextil peste care s-a suprapus un strat de pietriș.
O biserică veche rescrie cronicile medievale
Parohia „Sfântul Mina” are cea mai veche biserică din Pitești, atestată astfel cu hramul „Buna Vestire” și, de-a lungul timpului, a fost locul de închinare al elitei orașului. <<Este o biserică foarte importantă, atât prin vechimea ei, cât și prin faptul că deservea protipendada orașului. Toată lumea o cunoaște ca Biserica „Sfântul Mina”, însă acesta este ultimul său hram. Primul și cel mai vechi hram este „Buna Vestire”, al doilea este „Constantin și Elena”, iar al treilea – „Sfântul Mina”. Adăugarea de noi hramuri reflectă etapele principale de refacere ale bisericii de-a lungul timpului. Anul fundării, 1564, îl știm din însemnările eruditului mitropolit Neofit Cretanul, care a vizitat bisericile și mănăstirile din Țara Românească în anii 1746-1747 și a lecturat pisania originară a bisericii piteștene. Pisania – săpată în piatră la intrarea bisericii – indică cine a ctitorit-o, când și cu ce hram. Mitropolitul a notat că biserica „Buna Vestire” a fost ridicată de marele vornic Ivan Norocea în 1564>>, ne spune Marius Păduraru.
Restaurarea actuală a Bisericii „Sfântul Mina” – finanțată prin Programul Operațional Regional 2021–2027, care include și picture – va readuce acest lăcaș în atenția comunității. „Se va monta o sticlă transparentă în absida de nord, pentru ca vizitatorii să vadă nivelurile de călcare (pavimentul) din 1564 și 1712. În micul muzeu vor fi expuse, pe lângă alte obiecte de cult, și o parte din piesele descoperite în această campanie arheologică. În urma discuțiilor purtate cu preotul paroh Mircea Valentin Olteanu, s-a stabilit că osemintele vor fi reînhumate creștinește, cu slujbă religioasă, în curtea bisericii”, încheie discuția Marius Păduraru, după care se reîntoarce în biserică, pentru a-și continua cercetarea în teren. Cercetarea arheologică a fost efectuată de Muzeul Județean Argeș, coordonatorul șantierului fiind Marius Păduraru, din colectiv făcând parte Ion Dumitrescu, Ioan-Andi Pițigoi și Mădălina Sava. Săpăturile vor continua atât în altar, cât și în curtea monumentului.
Părăsesc biserica și realizez că am trăit „o călătorie în timp”. Între zidurile străvechi și straturile de pământ care ascund vieți de secole întregi, nu particip doar la o cercetare arheologică, ci și la o redescoperire a Piteștiului de altădată.
