Ne uităm în jur după un președinte de țară, căci iată a venit vremea alegerilor. Care președinte să fie așa și așa: adică vrednic, înainte de toate, devotat țării, în temă cu mai tot ce înseamnă social, economic, cultural, democratic, european. Mă rog, să nu fie nici lasă-mă să te las, precum cel de până acum, dar nici prea autoritar ca traficantul de flotă, să nu fie nevoit să se pregătească profesional la locul de muncă, vorba lui Cristian Diaconescu.
Sau vorba domnului Dulcan – vezi art. despre „Democrație” din cuprinsul pg.7 – de ce sunt acceptați, în posturi cheie pentru soarta țării, oameni pe criterii politice, pe relații personale sau pe simpla impresie a unor alegători amatori? Ar trebui să avem criterii obiective care să evalueze capacitatea intelectuală, normalitatea psihică și un minimum de filosofie economică, de sociologie, de psihologie generală. Nu neapărat culoarea politică, sloganurile ideologice și doctrinare ar trebui să decidă utilitatea cuiva, ci calculul socio-economic al eficacității acestuia. Pe scurt, rațiunea pragmatică, nu doctrinară ar trebui să fie principiul dominant.
Stăm și ne întrebăm, căscând gura la vorbitorii de profesie, cine merită, cine este cel mai eficient, cel mai bun? Ciolacu, Ciucă, Geoană, Diaconescu, Lasconi, Georgescu…? Adică unuia căruia, după Crăciun, odată ales, să nu-i înghețe sângele în vene fiindcă guvernul nu va avea încotro și trebuie să… înghețe salariile și pensiile, să strângă cureaua la sânge. Nu doar acum, dar mai ales după alegeri, țara va arăta de parcă ar fi scoasă la mezat, stoarsă de mai tot ce a fost bun în ea. Am trăit și continuăm să trăim pe datorie care a crescut peste măsură (51%), inundațiile au golit de tot rezervele țării, câte au fost și ele, agricultura este și ea cu pe recolta sponci, inflația continuă să dea în clocot ș.a.m.d.
De unde luăm un președinte de profesie, bine pregătit mai dinainte, nu la locul de muncă, să ne echilibreze economic, financiar și social țara? Țară care, în anul ce vine, ar trebui să inițieze și o reformă teritorial – administrativă, pentru a mai eficientiza cât de cât administrația bugetivoră. Chiar, de unde-l luăm? Vedeți vreunul? Că eu, tot căutându-l, m-am trezit cu el că… a sosit prin poștă: Ion I. Brătianu. Pentru mulți dintre noi este un cvasinecunoscut. Deși a mai candidat la președinție. Sau măcar a încercat…. Ca om, blând și de treabă, îl știu mai demult, Dar, nu a fost la fel de blând, când s-a ocupat de treburile publice. Ca deputat, a fost vehement de critic în discursurile sale. Când vorbea în parlament, parlamentarii lăsau totul baltă, chiar și bufetul, și dădeau fuga să-l aculte. Avea vorba acidă, era percutant, chiar virulent polemic, iar ca jurnalist și scriitor, talentant. Cu studii tehnice în comunicații și televiziune, absolvent al Institutului de Științe Economice și Comerciale din Paris, s-a înșurubat realist în programele de viitor ale țării, dar ce folos că în juru-i erau doar fanfaroni.
Sigur, studiile sale făcute afară ne-ar fi fost utile, dar ce folos! Nu l-a băgat mai nimeni în seamă, cum se întâmplă și acum cu un alt candidat la președinție, Călin Georgescu, școlit în clubul de la Roma, unde oficial a avut o funcție ca român. Este probabil cel mai bine informat, la zi, asupra evoluției economice și politice privind fenomenul globalizării. Probabil că i-ar putea ține cu brio piept doar Cristian Diaconescu ori Geoană, dar obiceiul confruntării publice la scenă deschisă a fost evitat, ba chiar pus sub obroc.
Cum, de fapt, și seniorul Ion Brătianu a fost ținut sub obroc pe vremea comunismului, pentru că era viță de Brătieni. E adevărat, a mâncat și el „salam cu soia”, dar a fost un oprimator al poporului, un exploatator. Ales în Parlament, și-a dat prea mult drumul la gură și la condei, și-a permis să-i facă „lichele și jagardele, impostori, hoți și jigodii” pe cei cei corupți, iar pe cei instalați la conducerea țării: „japițe postdecembriste”, pentru că au dus „la ruinarea fizică a cetățeanului”.
Bine, bine, dar ce-i cu gluma asta, adică ditamai omul, în carne și oase, a sosit cu… poșta? Păi, ce să fie altceva decât o glumă, un mod de a vorbi gazetărește despre o carte de lux , apărută sub genericul „seniorii literaturii noastre” și consacrată ultimului urmaș al Brătienilor. O carte tipărită boierește, pe hârtie velină, cu literă înflorită și cu portretu-i fățos pe prima pagină. De fapt, un dialog între scriitorul Florentin Popescu și Ion I. Brătianu. Ei între ei, seniori ai literaturii noastre, alături de Radu Teodoru, Dan Berindei, Ion Dodu Bălan, Adrian Păunescu, Ileana Vulpescu, George Corbu ș.a. Scriu, mai toți, că au condei. Scriu chiar și epigrame. Cu asupra de măsură.
Dar, dacă tot este vorba despre o carte și implicit despre un om, atunci să-mi fie și mie permis să abuzez nițel de qui pro quo-ul instalat aici, pentru a-l face un pic mai cunoscut pe ultimul Brătian în viață, născut în anul de grație 1939. Un posibil candidat la președinție, cu rezonanță nu doar în istoria de ieri, ci și-n viața complicată de azi. Este fondator al unei fundații culturale cu același nume din Capitală. Da, fără îndoială, este un Brătian autentic, deși a fost contestat în fel și chip. De ce? Altădată, pentru că era din neam de boieri, dacă nu el, străbunii săi „supseseră sângele poporului”, iar azi, pentru că este o „progenitură toxică” și că vrea din nou la putere. Are tupeu, ce mai! Altminteri, fiind vorba de un „recurs la memorie”, numai el știe prin câte a trecut și câte umilințe a îndurat. Deși carte a învățat, fiind de regulă primul în clasă, el era trecut provizoriu cu creionul în catalog, să nu se prindă Securitatea. Și nu s-a prins, a reușit să ia diplomă după diplomă și să smulgă astfel pașaportul pentru Franța. Unde, exilat fiind, s-a purtat ca un român demn, ferindu-se să-și bârfească țara ori să cerșească favoruri de expatriat. Este nepotul autentic al generalului C. I. Brătianu; afară n-a beneficiat de avantajele exilatului politic din vremea războiului rece, iar în țară s-a întors cu inima deschisă, crezând că venit vremea să strălucească soarele și pe cerul României.
E bine, n-a fost așa. Plin de entuziasm s-a avântat în politică, a inițiat și un partid – U.L.B., a scos un ziar liberal, a devenit deputat, a luat la bani mărunți situația țării după revoluție, s-a avântat în proiecte și programe de refacere a economiei, de bună credință a dat mâna cu „revoluționarii”. Fiind stofă de pamfletar, a inițiat o adevărată literatură de gen, cucerește importanți oameni de litere și de bine, dar nu poate spune că a rezonat cu ei, că a izbândit în tot ce și-a dorit. Sigur, uitându-se în urmă, din perspectiva descendentului brătienist, a moștenit „un palat”, pe str. Visarion, unde se dau serate, se tipărește și lansează cărți, se vernisează expoziții. A făcut, așa cum și-a dorit, și politică , dar – culmea! – s-a ales și cu numele maculat de „Cartof”. C-așa-i românul, miștocar.
A tipărit mai bine de zece cărți, lăudate de confrații întru litere, iar acum, cu detașare, ne mărturisește că și-a făcut bagajele și că este gata să lase-n urmă și această lume. Cu și fără statui, cu poezie și fără poezie scrisă de el, cu pamflete și fără pamflete. Doar că încă nu obosește să se întrebe, așa bonom cum a fost toată viața și cum l-au apreciat mai toți din preajmă: „cum de a fost posibil să fie cel mai hulit dintre pământeni?”. Fără să facă vreun rău cuiva, fără să fi supărat pe cineva.
Nu mă abțin să nu-l întreb dacă nu i-ar surâde să candideze la președinție, că tot suntem în căutarea unui președinte? Că doar a fost un „virtuoz” al politicii. Cel puțin așa l-au văzut cei mai mulți. Nu, nici vorbă! Doamne ferește! S-a săturat de modul românesc de a face politică. O fanfaronadă! Cât mai are zile, preferă să rămână om de societate, „cetățean cu gânduri curate”, la București și la Paris. Și-apoi, peste Styx , în drumul spre eternitate!
