Mărturisesc că am împrumutat titlul unui roman foarte citit. Mi s-a părut foarte potrivit, cu atât mai mult cu cât este altceva decât bătaia în geam a razelor lunii, auzite de poetul Blaga, într-o linişte desăvârşită.
Da, la noi, timpul n-are o scurgere inefabilă, nedetectabilă decât de ceasuri; timpul, în ultimii ani, la noi, pare a fi cu adevărat zgomotos. Spaţiul public este mereu aglomerat: în agorele oraşelor, dar mai ales la televiziuni, nu este doar un zumzet, ci un zgomot permanent, produs ba de „binom” (uite, Cristoiu a introdus acest cuvânt care are şanse să rămână!), ba de Parlament, ba de Guvern, ba de Cotroceni, ba, ca într-o orchestră fără dirijor, de toate laolaltă.
Iată, de pildă, nesfârşita luptă împotriva corupţiei! Expresia populară „furt ca-n Codrul Vlăsiei” are conţinut – şi încă mult! – şi în Argeş, unde „băieţii deştepţi” au profitat de încetineala instituţiilor şi au chelit munţii.
Mă aflam la Brădet, acum câţiva ani, şi pe la 5, mă scula zgomotul maşinilor grele care urcau la munte. De la mijlocul zilei şi până seara, se întorceau, cu motoarele gemând, sub greutatea buştenilor. Mă îndoiesc că totul era în regulă! De fapt, azi avem confirmări că aşa era, dar… pădurea nu mai există!
Anii din urmă au ridicat cotele corupţiei. De la Kent, cafea, băuturi scumpe, la plicuri şi sacoşe doldora de bani şi la zeciuiala contractelor. Sume fabuloase! S-a statormicit chiar un cuvânt – parandărăt – care confirmă latinescul „do ut des” („dau, să-mi dai!”).
Lăcomia, instinctul acumulărilor cu orice preţ, solidaritatea în furturi ce ating uneori siguranţa naţională te duc cu gândul la abandonarea legii, la iraţionalitate, la lipsa de valori, la cleptocraţie – furtul la nivelul cel mai înalt.
Abuzul a luat forme agresive, sfidând normele legale, până la a deveni abuz satrapic. Scandalul naţional, alimentat de Sebastian Ghiţă, vulnerabilizează instituţii ale statului, pe care le plătim să ne apere de abuz, să apere statul de drept, valorile democratice. Ne aflăm în faţa unei crize morale fără precedent în perioada postdecembristă!
Ajungăreţii, cum îi numea cineva foarte sugestiv, trepăduşii, sforarii au introdus un arbitrar periculos. Un arbitrar care naşte mai mult decât teamă, ci chiar frică faţă de aceşti nevrednici care au ajuns să prolifereze nedreptăţi, ca într-o ţară de a doua mână. Este mai mult decât caragealismul din „O scrisoare pierdută”; este un atentat la identitatea românească în lume. Cum s-or fi pierdut, într-un timp (istoric) atât de scurt, fibra morală a Brătienilor, mari bărbaţi de stat?
Este evident că atâtea dezamăgiri nu puteau să nu alimenteze o lehamite care se vede în participarea la vot, în neîncrederea faţă de instituţiile statului, în neîncrederea faţă de clasa politică în întregul ei, în exodul de români care-şi caută norocul într-o lume care să nu-i desconsidere. Din păcate, nu toţi găsesc ceea ce caută! Şi în Europa se aude, din ce în ce mai tare, zgomotul timpului.
Din vestiarul moralismului clasic, Machiavelli alegea vulpea şi leul. Adică principele, în exercitarea puterii, să se folosească de viclenie şi forţă. Din gesturile Puterii, ale celor care au fost investiţi cu putere (în folosul comunităţii), transpar dispreţ, lucrul viclean, pe la spate, forţă aplicată discreţionar, ca un abuz satrapic, conştient că n-are cine să i se opună… Căci leul este puternicul puternicilor!
Ghiţă a deschis Cutia Pandorei. Din ea, ies, cu zgomot, fapte şi oameni ce declasează democraţia de la noi, o compromit, o retrogradează.
Traian ULMEANU
