Pe 9 septembrie, a început școala! Sincer să fiu, nu știu câți dintre părinți și bunici s-au bucurat ori s-au întristat că a venit vremea să-și dea copilul ori nepotul la școală. Cei interesați de mersul acestui proces fundamental al societății sunt conștienți că odrasele lor sunt păscute de un mare pericol…

Nu vă grăbiți să vorbiți de droguri, de violență, de fluiditatea de gen, nu! Mai important decât asta este ce învață ei la școală. Altădată era limpede: îmi dau copilul la școală să învețe să citească, să socotească și să scrie, ca să știe apoi să se descurce în viață, orientându-se către o meserie – care-i brățară de aur – ori să devină intelectual: profesor, preot, inginer ș.a.m.d.

Azi, uitați-vă bine în jur, elevul termină patru, șapte – opt clase ori și liceul și devine… analfabet funcțional. Oficial, o parte dintre cei ce termină gimnaziul ori chiar liceul se uită la un text ca… vițelul la poarta nouă. Adică îl pot citi, ce-i drept, cu poticneli, dar nu și înțeleg ce scrie acolo. Asta-i analfabetismul funcțional de care-i viciat până-n „prăsele” învățământul nostru.

Nu mă încumet eu aici să fac o analiză a învățământului nostru din cei peste 30 de ani de libertate – au făcut numere la rând oameni cu experiență: Gh. Soare, George Baciu, Crina Zărnescu, Magda Grigore -, dar ca un profesor, care a părăsit cu regret catedra, îmi exprim o stare de spirit. Care nu-i deloc optimistă, mai bine zis din jale se întrupează școala, ca Electra la greci. O jale care-i dă ocol de peste 30 de ani, de când mai fiecare ministru – peste 20! – nou-numit a încercat să reformeze învățământul, să-l scoată din structurile lui comuniste, din balastul ideologiei și mediocritatea endemică. Vorba lui Tudor Opriș, un excelent profesor de liceu și autor de cărți didactice, învățământul românesc trăiește o dramă. Profundă!

Uitați-vă în jur! Politicienii noștri, fie că au participat, la 9 septembrie, la festivitățile de deschidere, fie că vorbesc de la pupitrul parlamentului, țin să se fălească bățoși că avem învățământ gratuit. Din două, una: ori sunt mincinoși (de regulă, se întâmplă), ori habar n-au ce-i aia gratuitate, precizată în Constituție. Ca să meargă la creșe, la grădiniță, la școală, copilul trebuie să mănânce, să se îmbrace și să se încalțe, să cumpere rechizite, cărți, pe lângă cele fixate în curriculă, să plătească transportul spre școală și înapoi acasă, să poată să-și ia un sendviș ș.a.m.d. Cine asigură toate aceste nevoi strict necesare? Părintele, nu? Și, dacă părintele nu poate s-o facă? Păi, atunci, copilul nu merge la școală, ori merge din joi în Paști, când își permite. De unde rezultă „gratuitatea” învățământului? Din vorbe! Sigur, statul plătește salariile profesorilor, chiar și costurile unor cărți, mobilierul din clase și cancelarie, facturile la încălzire și iluminat, din când în când și transportul, gustarea…

Da, dar mă trezesc că-mi spune cineva: „instrucția este gratuită!”. Aiurea! Instrucția adevărată nu-i gratuită, decât cea făcută de mântuială, fiindcă azi, în școală, după modelul occidental, profesorul „execută” mai degrabă ce zice elevul, prestigiul lui, uman și profesional, tinde spre zero. Cu largul concurs al autorității politice și a unora dintre părinți care „știu” ei ce-i mai bine pentru copilul lor. Nu insist, fiindcă aici ne confruntăm cu o problemă de fond a școlii noastre de azi: incapacitatea de a stabili rosturile ei, ba chiar și ale societății. Care-i treaba școlii și a dascălilor ei? Să-i învețe carte ori meserie pe cei care o frecventează, lăsându-le treaba asta dascălilor și ministerului de resort. Lăsându-le lor treaba asta fundamentală, dar și prestigiul strict necesar pentru ca autoritatea lor să cimenteze procesul învățării, nu să-l șubrezească. (Din acest motiv sunt căutate, cu asiduitate, meditațiile.)

Este obligația statului, este, dar cât din ea este funcțională, aplicată, practicată? Răspunsul ar fi: atât cât să producă analfabeți funcționali! Și-o dorește cineva? Doamne ferește, dar ăsta este rezultatul în bună măsură al procesului intructiv – educativ din draga noastră de școală, unde mediocritatea este aerul pe care-l respiră peste 90 % din elevi, ca să nu zic și de profesorii dezarmați de sistemul însuși. Sigur, este ușor de cerut acum, la început de an școlar, fermitate și sistemă autorității politice, lăsarea învățământului nostru pe mâinele cui chiar se pricepe ce să facă aici, eventual preluând modele eficiente ale înaintașilor, investirea de bani în sistemul educativ și instructiv, fiindcă așa pregătim viitorul… Dar cine nu știe treaba asta? Mai toți cei care vin la conducere se pricep să vorbească (nu chiar toți în sfânta limbă românească a cărei zi am sărbătorit-o de curând), știți cum e, teoria, ca teoria, dar practica te omoară. Și, ca să n-o pățească, ei se mulțumesc să reformeze școala în stilul lui Marius Chicoș Rostoganul. Sau mai bine zis a celui care l-a inventat, maestrul Caragiale, al cărui personaj era hotărât ca și-n învățământ, ca-n politică „să se schimbe pe ici, pe colo, prin… părțile esențiale”, iar rezultatul să fie… o tragicomedie.

Da, dacă nu greșesc eu, cam asta se întâmplă cu draga noastră de școală: este lăsată să se preumble prin nisipuri mult prea mișcătoare și pe mâna unor… neisprăviți politici. 

P.S. Asta, când nu se ocupă și de chestii mai scandaloase, pe gustul amatorilor de așa ceva!

Distribuie pe Facebook

Mihai Golescu

See Full Bio