Da, trei evenimente brăzdează câmpul acestei luni. Cronologic, mai întâi artele coboară în stradă odată cu vernisajul plin de însuflețitoare vorbe de la Galeriile Ilfoveanu – Badea, Arhiepiscopul nostru sființește cu peripeții ortopedice o troiță, iar, la 9 iunie – alegerile europarlamentare și locale. Sunt, toate, teme de reflecție, fiindcă au consecințe, cu deschideri spre un viitor. Bun sau mai puțin bun, depinde ce preț mai punem noi pe cultură.
Văzută, simbolizată, interpretată, gândită de artiști profesioniști. Unul și unul!
Am trăit o bucată de timp când posibilitatea de gândire liberă prin artă nu-i vorbă că nu putea fi exprimată public, dar nici măcar nu putea fi bănuită, iar astăzi libertatea se răsfață peste tot, sub varii chipuri fascinând psihologia mulțimilor. La Galeriile Ilfoveanu – Badea, de pildă, continuă să scapere vorbe și imagini în spațiul public devenit tot mai fascinant. Utilitatea lor, dacă există una, este magică, sintetizează aspirațiile unei mulțimi care se întâlnește în spirit, cu femeia-arhetip sub variile ei chipuri fizice ori spirituale, energetice. Teatrul și-a luat și el inima-n dinții și coboară în stradă. Dincolo de obișnuințe, în loc să mai urce pe scenă, încearcă să fie tot mai aproape de oameni, renunță la ”cutia magică” și la misterele ascunse aici, căutând palpitul clipei, freamătul vieții.
După el, și poezia se încumetă s-o facă fără prea multe ezitări. Cum să nu-ți placă să te trezești bătut pe umăr de un poet, de un scriitor ori un actor, cu apelativul: ”Salut prietene!” Simți empatia care se revarsă în tine inundându-te și dai curs involuntar la emoții, inerții, obsesii, frământări, energii. Iată, comunic și eu cu lumea mai înaltă a spiritului, mai ales că din ea vine dezinvolt Saviana Stănescu, draga noastră de argeșeancă care realmente a rupt gura New Yorkului, cu dramaturgie și poezie deopotrivă originale. Bravul de director, Dan Tudor, a readus-o la Pitești. Și nu doar pe ea, ci și pe mult căutatul și apreciatul dramaturg, Matei Vișnec, care ne regalează cu o piesă bună să ne săreze sufletul mustind de … frustrări. (Frustări pe care le citesc și-n ochii directorului, dar ne promitem că le vom încredința cu alt prilej tiparului. O da bine la stăpânire? Vom scrie și vom vedea!).
Dar, atenție, dacă ați ratat spectacolul după piesa lui Vișnec, sigur ați pierdut ceva din tulburarea celor plecați afară să culeagă căpșuni și sparanghel, fiindcă au lăsat în țară niște case triste, nou zidite, dar așteptându-și goale stăpânii unsprezece luni pe an. Sau ați scăpat și mai tulburătoarea revoltă a unei fete de 13 ani care nu-și mai găsește locul și rostul nici în familie, nici la școală, nici în societate și urlă din toți bojogii: ”mamă, tată, unde sunteți?”, ”dar voi, dragii mei de profesori?”. Chiar, unde vor fi fiind?
Este totuși cultură și aici aici, e multă dramă, cum este și-n coregrafia pe verticală a unei perechi de tineri spintecând aerul în jurul unui stâlp, la o înălțime de 20 de metri. E amețitor, e curaj, e altceva ce merită văzut, fie măcar și pe ecran. Și, mă rog, dacă unii nu fac casă bună cu poezia, cu pictura, cu arta scenică, merita de gustat, la propriu și la Băbana, în grădina poetului Călin Vlasie, bucatele rafinate cu care-i ospătează primarul așezării. Care primar nu știu dacă o face din dragoste de poezie, ori pentru o nouă funcție la primărie, dar o face oricum la un mod mai interesant și mai special decât s-au străduit confrați de-ai săi, ca să dea bine la alegeri. Nu știu cât de bine au dat și câți ne-au fraierit, dar oricum fraierii, e clar, suntem tot noi. Dacă, la vot, am repetat greșelile de altădată. Fraieri suntem și dacă nu ne-am dus la vot, dezamăgiți de circul ( politic, mediatic etc.) reluat din patru în patru ani. Lăsându-i pe alții să voteze și pe … ceilalți să guverneze, n-am făcut altceva decât să punem sub brazdă o bombă cu ceas, care mai devreme sau mai târziu tot va exploda. Și atunci, mă veți întreba: bine, bine, dar cu votul, cu democrația și tirania cum rămâne? Răspunsul e că am împrumutat votul ăsta de la grecii din antichitate, că democrația era bună când oamenii din cetate erau acolo o mie sau două și se cunoșteau relativ bine între ei. Cât de bine ne cunoaștem noi, azi, într-un municipiu a cărui populația trece mult de granița sutei de mii de oameni? Oricum, nici altceva mai bun încă n-am aflat, vorba lui Churchill.
Judecând echilibrul dintre politică, ierarhie și cultură, aflăm, că tot în capricioasa lună a lui iunie, Calinic Argeșeanul și-a accidentat genunchiul urcând treptele să sfințească o troiță. Ce să spun? Să fi fost trei ceasuri rele? Or fi fost, tot pentru echilibru și trei ceasuri bune la operație. Nu știu dacă primele două evenimente se înscriu în zodia asta, dar dubla fractură a rotulei genunchiului ne privează pentru o vreme de o prezență efectiv empatică. Drept care ne simțim îndemnați, alături de toți creștinii, să ne rugăm: ”Doamne, apără-l și păzește-l, că și Înaltpreasfinția sa are grijă cu asupra de măsură de comunitatea noastră! Grabnică însănătoșire!”
Iată, într-o lună capricioasă meteorologic, trei evenimente, dacă nu chiar mai multe, și-au pus pecetea asupra noastră. Ca-n vremurile bune, dar și de cumpănă. Primordial este să le luăm în piept pozitiv și cu speranță. Că astea-s vremurile! Ceea ce s-a aplaudat ieri, se fluieră azi și se să în judecată mâine, că nimic nu-i mai schimbător decât psihologia mulțimii. N-am spus-o eu, ci Gustave Le Bon! Psihologie simptomatică pentru politică, apropo de alegerile în luna asta.
