DEȘCOLARIZAREA ROMÂNIEI
Dialog în oglindă
În plus, la noi copiii nu merg cu plăcere la școală, ceea ce arată carențe grave ale întregului sistem. Educația în secolul al XXI-lea nu se mai face cu bățul, nici cu amenințări, ci cu pasiune și încredere. E drept că nu se face nici cu imixtiunea neprincipială a părinților sus-puși, care cred că știu mai bine cum se face instruirea și care îi pun la punct pe învățători și profesori, desconsiderându-i.
În general, actele ce reglementează educația școlară se bazează pe o asumpție greșită, neținând cont că nu este nevoie de o consolidare a actualei abordări din educație, ci de o re-construcția sistemului educațional, păstrând tradiția și continuând-o cu cerințele vremii prezente. Școlile și Universitățile din România continuă să „producă” subiecți pentru multinaționale cu un comportament uniform, redus ca nivel de informație de cultură generală, nu cetățeni responsabili, cu gândire critică, necesari pentru buna-funcționare a unei democrații și a unor comunități locale caracterizate de bunăstare.
Educația este, pentru majoritatea decidenților politici, o anexă supărătoare și o apăsare la buget. Decidenții politici la noi nu sunt oameni de stat! Ei se gândesc la sine și la momentul actual, la clipa de față, la realegerea lor și la plasarea în locuri călduțe, nu la generațiile care vor veni, nu la binele general, nu la prosperitatea acestei țări. Ca urmare, cei mai buni absolvenți nici nu se gândesc să fie profesori, iar dacă au alte oferte (și au!) fug de școală ca de sărăcie.
Mulți dintre decidenții politici de astăzi au fost studinte și …doctorande la academii inexistente. În cel mai fericit caz au lucrări de diplomă plagiate.
Cauzele scăderii numărului de tineri școliți sunt multiple. Amintim câteva, de esență.. Mai întâi, a scăzut populația generală a României, pe de o parte, fiindcă se nasc tot mai puțini copii, pe de alta, fiindcă pleacă mulți români tineri să lucreze și să trăiască în alte țări. În al doilea rând, de câțiva ani – ceea ce este bine! – bacalaureatul nu se mai poate lua foarte ușor. Am ajuns să obțină bacalaureatul cam 50-60% dintre absolvenții unei promoții. Asta arată, însă, și altceva, foarte grav: cât de slab sunt pregătiți elevii de liceu! Cum să avem în România licee în care niciun absolvent să nu ia examenul maturității? Cum să avem elevi de clasa a XII-a care să nu poată citi cursiv, care să nu poată să scrie corect românește, care să nu știe lucruri elementare de cultură generală, care să nu fi citit integral o carte?
Oare… cel venit de sub Dealul Copoului, Spiru Haret și olteanul Petrache Poenaru, ce reformă ar aplica astăzi? Cred că primul gest de bun simț, deși radical, ar fi desfiițarea acelor școli în care promovabilitatea este dezastruoasă. Specialiștii, atrași în colectivele școlilor de elită. Apoi, o evaluare a competențelor intelectuale, adică putința …hard-ului fiecărui candidat, cel puțin la început și sfârșit de an. O evaluare pe trei trepte: Mic, mediu și mare. Acum mă gândesc că ar merge și categoria celor cu …hard extins, genialii. La această evaluare aș adăuga încă două evaluări: interesul față de școală și carte, râvna cu care se pregătește candidatul și nu în ultimul rând evaluarea comportamentului etic și moral. Firește că fiecare după rezultate poate urca sau coborî acele trepte și poate accede în anul următor sau nu. În fond, țara asta trebuie reconstruită din temelii și dacă nu o facem noi, atunci cine…
Digitalizarea este utilă, dar nu prin eliminarea scrisului și cititului, două activități necesare dezvoltării creierului și, implicit, a creativității.
Aș spune, chiar dezvoltarea normală a omului. Nici un alt exercițiu nu egalează cititul de carte.
Apoi, lipsa tezelor și a concursurilor, elimină spiritul competițional, motivația învățării, școala devenind astfel, o instituție a plictiselii, ca „pierderii de timp”, a limitării posibilităților de creație, a formării unor comportamente lipsite de sentimente și afectivitate, a lipsei conștientizării propriei valori.
Mai mult chiar. Competițiile te pun pe o treaptă valorică justă. Știi ce poți și ce nu. Știi și cât vrei să poți. Eu numesc asta conștientizare. Nu poți vorbi de un plan bun de acțiune, fără să conștientizezi starea de fapt. Poți doar să te zbați fără noimă. E vorba de supraviețuira unei nații, nu de …ratarea individului. Și am mai spus odată; până să mori fizic, mai trăiești câteva muriri. Mori sufletește, spiritual, istoric, energetic… Am auzit odată o poveste și îmi vine de fiecare dată în minte când văd agonia învățământului. Este vorba de un om de știință care uimit de cântecul privighetorii, a decis să cerceteze îndeaproape. A descoperit că doar bărbătușii cântă și doar o scurtă bucată de timp, anume în perioada împerecherii, a clocitului și câteva săptămâni după ce ies puii din găoace. Cercetătorul a luat puii bărbătuși din cuib și i-a crescut în laborator. La maturitate i-a eliberat în arealul lor. Se aștepta să îi audă cântând. Însă aceștia scoteau doar niște țipete guturale foarte urâte. Concluzia? În câteva săptămâni de viață tatăl a reușit să predea puilor codul genetic de supraviețuire a speciei. Noi oamenii avem timp berechet să umplem traista puilor și uite că nu reușim. Este neputință? Este ignoranță? Blestem?
Dealtfel, școala românească nu are modele valorice. Prin cărțile de română nu mai apre Goga, Arghezi, Nichita Stănescu, despre Vlad Țepeș nu știm decât că a fost Dracula, istoria se prezintă în manuale după cum dictează Europa și, uite așa, se ajunge la pierderea identității naționale, așa încât, tânăra generație să conștientizeze nu că sunt români, ci cetățeni europeni, România fiind un simplu loc de „cazare”.
Mă tem că ideologia folosește ca formă flexionară de „fermă de observare și cazare”
George BACIU
Cornel CÎRSTEA
