Termenul PUȚ a suferit o concurență neloială din partea sinonimului său FÂNTÂNĂ, deși amândouă au aceeași origine latină: puteus și fontana. Precum fântâna, puțul e vorbit și de italieni – pozzo, și de provensali – potz, și de francezi – puits, și de spanioli – pozo, și de portughezi – poco. Și puțul, și fântâna sunt definite de dicționare drept gropi (cilindrice sau pătrate) cu ghizduri, cu o cumpănă, cu ciutură, cu jgheab pentru adăparea vitelor. Odobescu este foarte precis: Un puț cu furcă, adică o groapă adâncă de unde se scoate apă cu burduful, iar Creangă – convingător: De la o vreme, fiindu-le foame, poposesc la umbra unei răchiți pletoase, lângă o fântână cu ciutură. Și totuși, vecinătatea fonetică, păguboasă pentru el, cu vulgarul puță, nu l-a împiedicat pe puț să intre, spre deosebire de fântână, în mai multe expresii: unuia care depune o muncă inutilă i se potrivește a căra apă la puț, iar despre omul rău se spune că dracul nu face biserici, nici puțuri pe la răspântii. Noi înșine o cam nimerim, mai ales pe la vreme de alegeri, din lac în puț. Zice Eminescu: Sara pe deal buciumul sună cu jale,/ Turmele-l urc’, stelele scapără-n cale,/ Apele plâng clar izvorând în fântâne. Poate, ar mai fi de adăugat că puțul este mai adânc, iar fântâna mai la suprafața pământului.
În rostirea noastră românească actuală – observa cineva – e cam multă IZMENEALĂ. Prea multă fandoseală, fason, fiță, maimuțăreală, moft, prosteală, sclifoseală, toană – cum ar zice vorbarul cu sinonime. Ne IZMENIM – altfel spus, atunci când vorbim, mai ales într-un spațiu public, cum este facebook-ul. Izmenindu-se puțin cu un gest ca și cum ar fi ochit, dădu un bobârnac fișicului de napoleoni care se împrăștiară pe jos – zice Camil Petrescu. Prin aninarea sufixului -eală de verbul a izmeni (slavonul izmĕniti „a schimba”), am dat-o pe IZMENEALĂ, așa cum vedem deseori și prin emisiuni televizate. Ajungem astfel și la IZMENE, voroavă preluată de la vecinii noștri bulgari (izmeni), detronată azi de mai elegantul INDISPENSABILI (indispensable), despre care același Camil Petrescu spune: Își spălară cum putură cămășile și izmenele. Le stoarseră și le întinseră în poiană, spre soarele ce apunea. Vorba s-a așezat cu temei semantic și în expresiile A TRIMITE IZMENE PE CĂLĂTOR, unde, după cum observă Rodica Zafiu, izmenele sunt coletul, iar călătorul mesagerul nesigur, sau CU IZMENELE ÎN BĂȚ, sugerând sărăcia. Zice Petru Dumitriu: Aveai dreptate, Marine… Eu de-aia mă supăram și mă izmeneam la tine, că-mi dădeam seama că tu ai dreptate, nu eu.
Aflăm că pompierii au intervenit să stingă un TONOMAT DE CAFEA. Din câte știm, tonomatul (germanul Tonomat) este un pick-up semiautomat, în timp ce cafeaua se obține de la un AUTOMAT (franțuzescul automate), aparat care efectuează fără intervenția omului o anumită operație. Dacă l-or fi pus, bietul, să cânte și să prepare simultan cafea, s-o fi crezut brichetă și a luat foc. Zice Creangă: Când a mai auzit mama și asta, s-a făcut foc.
C. VOINESCU
