Cauza rațională a facerii lumii, care preexistă creației, își găsește expresie în însuși răspunsul care vine să descopere rațiunea lui Dumnezeu deodată cu întemeierea poruncii de a aduce toate în existență. Pentru că Cel ce poruncește este Cel care și zidește. Și Meșterul Cel ce zidește este singurul în măsură să cunoască până unde poate da curs poruncii, în condițiile în care lumea nu are nici un fel de substanță preexistentă. De aceea, nici răspunsul punerii în act a creației nu poate fi altfel decât simultan unei porunci, care-și cunoaște hotarele dincolo de orice substanță preexistentă.
Întemeierea lumii în taina gândirii dumnezeiești întrece astfel orice închipuire, întrucât nimeni nu și-ar putea reprezenta chipul în care Dumnezeu a voit referitor la aceasta. De-aceea spune că era întuneric peste ceea ce Dumnezeu zisese să fie, pentru că nimeni nu putea pătrunde taina și nimeni nu ar putea-o pătrunde până-ntr-atât încât să știe ce poate fi acest gând. Totuși, Sfântul Vasile cel Mare – inspirat de Dumnezeu – ne dă această mărturie despre cele nevăzute: „Înainte de lumea aceasta (văzută) a fost «ceva» care se poate contempla cu mintea noastră, dar n-a fost consemnat de istorie, pentru că acest lucru era nepotrivit celor începători și încă prunci în cunoștință. Era o stare mai veche decât facerea lumii, potrivită puterilor celor mai presus de lume, o stare mai presus de timp, durabilă timpului de dinainte de timp [dar nu de o veșnicie egală dumnezeirii pururea fiitoare]; în ea Ziditorul și Creatorul tuturor a «gândit» [adică a zugrăvit taina oricărei] creaturi; lumina spirituală, […] firi raționale nevăzute și toată podoaba celor spirituale, câte depășesc mintea noastră, ale căror nume nici nu ne este cu putință să le descoperim. Acestea aveau să umple lumea cea nevăzută…„ (Sfântul Vasile cel Mare, „Omilia I-a la Hexaimeron”, 5.).
Înțelegem mai departe că Dumnezeu nu lasă conceptualitatea lumii în întunericul apofatic al tainei, ci scoate lumea de dincolo de hotarele conceptualizării, dincoace unde creația prinde substanță. Cu neputință să știm, iarăși, măsura deplină a acestei lucrări a îmbrăcării lumii în substanță, fără ca substanța ei să fie nicicum preexistentă. Pentru că singura Substanță (sau natură) preexistentă creației era Dumnezeu Însuși. Dar Dumnezeu nu face lumea din propria Fire necreată, ci face lumea din nimic, ceea ce cu adevărat cutremură așezămintele minții.
Ca să adâncească și mai mult limitele de la care puterea de cuprindere mai poate atinge vreun înțeles, Sfântul Vasile cel Mare arată că atunci când Scriptura zice «a făcut», aceasta demonstrează doar „o foarte mică parte din puterea creatoare a lui Dumnezeu. Căci, după cum olarul, cu aceeași meserie, face nenumărate vase, fără să-și irosească meseria și puterea, tot așa și Creatorul acestui univers nu are putere creatoare doar pe măsura creării unei singure lumi, ci puterea Lui este nesfârșită; și-a exprimat numai voința, și a și adus la existență mărețiile celor ce se văd” (Sfântul Vasile cel Mare, „Omilia I-a la Hexaimeron”, 2.). Astfel porunca face să răsară din nimic ceea ce Dumnezeu poruncește să iasă, lumea însăși având să dea mărturie prin sine că nu are în ea memoria unui timp înainte de care să mai fi fost vreodată. Ceea ce înseamnă că are înscrisă în ea limita de la care începe și pentru care subzistă în așteptarea sfârșitului.
În limbajul fizicii moderne, această limită de la care începe lumea să fie se numește «bariera Planck» sau «zidul lui Planck» dincolo de care legile fizicii întră în disoluție. Zidul lui Planck este limita până la care pot merge calculele matematice în a da definiția începuturilor. Adică este încercarea matematică de a întinde diviziunea de timp la durata sa inițială, însă durata inițială a momentului în care lumea primește impulsul trecerii din conceptual în real este pe scara timpului la Timpul 0. Distanța de la Timpul 0 spre timpul în care se poate demonstra prin calcule existența lumii, adică inițierea creației, există o subdiviziune ce nu poate fi prinsă în calcul. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că de la Timpul 0 și până la timpul la care creația se poate supune legilor de calcul matematic, universul avea deja vârsta de 10-43 secunde. Aceasta este așa-numita barieră Planck dincolo de care, mergând spre zero, mecanica cuantică nu mai e valabilă. Perioada de la 0 la așa-zisul timp maxim posibil de la care pot fi inițiate calcule asupra duratelor, adică distanța temporală de la 0 la 10-43 secunde se numește Epoca Planck.
Acest interval marcat de imposibilități ne cheamă să reflectăm întru smerenie la propriile limite de înțelegere, întrucât nu putem ști ceea ce Dumnezeu nu ne îngăduie să știm.
Preot Lucian GRIGORE
