Se vorbește tot mai mult despre o tendință: decăderea sau dispariția, în curând, a civilizației rurale. Civilizația rurală vs civilizația urbană. Se deplângea faptul că, la fiecare generație, satul pierde din ce era: lada de zestre a sufletului românesc, păstrătorul unor tradiții și obiceiuri ancestrale.
Nu o dată, auzi: nu mai este satul de odinioară. Au dispărut și dispar, pe rând, bătrânii satului, arhivele umane ale unui timp revolut.
Se fac eforturi remarcabile să se salveze ce mai este de salvat: costumul popular, arta ceramicii, arta lemnului, arta covorului românesc atât de expresiv de la o regiune la alta a țării și altele.
Satul, ca o concluzie, este din ce în ce mai infestat de forme ale unei culturi suburbane care i-au alterat autencitatea.
Mă gândesc la ce reprezintă acele veritabile testamente – la discursurile de la Academia Română – al lui Blaga, Elogiu al satului românesc, al lui Rebreanu, Laudă țăranului român. Un elogiu al civilizației rurale.
Peste 90% din teritoriul României este rural. Orășenii noștri sunt – cei mai mulți – fii de țărani. S-a bătut monedă pe industrializare. România nu se putea înscrie în concernul modern al țărilor doar cu civilizația rurală.
Pe de altă parte, se consideră că pe cât s-a câștigat – economic vorbind – tot atât s-a pierdut din vitalitatea spirituală a satului.
Am avut șansa, la anii copilăriei și adolescenței, să cunosc viața satului.
La Crăciun, de Anul Nou, de Paște, sub colinde, satul este un basm. Am trăit momente definitorii ale lui. M-am sculat cu noaptea în cap, să ajung, cu rudele mele, până nu se încingea orizontul, la seceriș. Adică la făcutul de snopi de grâu tăiați cu secera. Muncă grea pe care n-o mai îmblânzea o gură de apă rece din botă care nu mai rezista căldurii. Am împiedicat caii, la păscut noaptea, și am dormit sub căruță, în fumul de tizic care ne mai proteja de țânțari. Am stat în cerdacul nucului bătrân și am păzit via. Am făcut must „dansând” pe struguri. Am cunoscut frenezia pregătirii când ceata alor mei urma să treiere la batoză: pâine nouă din făină împrumutată, păsări fripte, oale cu lapte bătut…
Am stat la „Târâș” și am condus caii la șira de paie strânsă. Am văzut ce înseamnă „cotele” și cu cât rămâneai. Și, mai presus de toate, suprema bucurie, când mi se dădea voie, să călăresc . Amintiri extraordinare, la fel ca liniștea cosmică a satului, când toți erau plecați la câmp și acasă rămâneau doar copiii și bătrânii.
Ce a mai rămas din satul de atunci? Aproape nimic! Oamenii plecau și lăsau ușile descuiate. Acum, satele sunt bântuite de neisprăviți care fură și terorizează, mai ales pe bătrâni…
Satul de azi n-are un standard de civilizație adecvat: sărăcie, adesea, asistență sanitară precară, agricultură de weekend, trudă pentru un porc și niște păsări pentru copii…
S-a vorbit despre sistematizarea satelor (care ar fi zdruncinat identitatea satelor), despre „Cântarea României”, despre fel de fel de festivaluri care n-au adus lumină, ci mult kitsh.
Tradițiile sunt legitimarea facturii unui popor. Globaliștii și, mai nou, cei cu „cancel culture” intră în coliziune cu definirea particularității naționale. Cel de-al patrulea val mondial de industrializare se depărtează, firesc, de civilizația rurală.
Cum se apără satul?Rămân „Muzeul Satului”, Muzeul Pomiculturii și Viticulturii Golești ș.a. Puțin! Ici-colo, un „muzeu” modest adună materiale ale unor civilizații trecute, Se vorbește despre modernizare. Nu cumva intră în contradicție cu… veșnicia care conservă, cumva, trecutul, obiceiurile, tradițiile ș.a.?
Starea satului de azi reclamă un proiect național pe termen lung pentru salvarea acestuia. Îi lipsește fundația economică.
