Din toamna lui 1964, când m-am văzut „admis” pe lista de la Facultatea de Medicină Generală din București, și până în toamna lui 2023, am fost înrolat și mi-am făcut cu asupra de măsură datoria în armata corpului medical românesc. Medicina a fost, este și va fi o profesie grea, în care, pentru a te impune, ai nevoie de vocație, empatie, caracter, fler, spirit de observație și altruism.
Am văzut în acești ani, zi de zi, multă suferință fizică și sufletească, am ascultat povești, uneori de-a dreptul incredibile, despre cât poate să pătimească omul, dar și despre cum se poate însănătoși miraculos, atunci când medicii nu-i mai dădeau nicio șansă.
Multe dintre aceste povești au putut fi citite în „Argeșul”, în cei 30 de ani, de când am intrat în lumea presei. Dar niciodată – când am fost stagiar în mediul rural, când am trecut prin clinici universitare sau la cabinetul privat, în care-mi desfășor activitatea – n-am auzit, din gura unui pacient, o asemenea enormitate.
Este adevărat, un septuagenar, consultat recent, a avut în viață destule probleme de sănătate. La noi, a venit pentru o erupție cutanată de cauză neprecizată. Iată lista antecedentelor survenite de-a lungul anilor: infarct miocardic, diabet zaharat, operație de tumoră la nivel vezicii urinare, operație de hernie inghinală și de implant de os la nivelul humerului, trei accidente vasculare. Ferească Dumnezeu!
Citiți și vă cruciți de câtă suferință poate – sau nu mai poate – îndura omul: „Nu mai suport! Seara, când spun Tatăl Nostru, mă rog să nu mă mai trezesc dimineața și îmi blestem părinții. Mai bine nu mă aduceau pe lume!”
