I-am auzit adeseori pe pacienții mei de vârsta a treia, cu suferințe cronice rebele, pensii mici și mari necazuri sufletești că le-au plecat copiii prin alte țări, lăsându-i singuri, doar în grija lui Dumnezeu: „Vreau să mor, dar nu mă ia Cel de Sus. Nu mai suport viața asta amărâtă și fără nicio bucurie”.
Știu, din vremea când am lucrat șapte ani în două dispensare rurale, că îndeosebi bătrânii din lumea satului românesc nu au niciun fel de spaimă cauzată de marea trecere la cele veșnice. Când îi întrebam dacă le este frică de moarte, detașați, cu zâmbetul pe buze îmi răspundeau: „Nici vorbă! Păi, de când e lumea și pământul, au murit regi, împărați și oameni putred de bogați. Asta e. Mori și gata!”
Recent, am consultat o bătrână care trăiește într-un sat din județul Vâlcea. A venit însoțită de fiica ei, care o ținea de mână ca pe un copil. Are 95 de ani împliniți, este numai piele și oase, cântărește 38 kg, pe chipu-i emaciat parcă nu i-au mai rămas decât ochii mici, precum ai unui viezure; o mănâncă rău pielea, dar memoria încă nu a părăsit-o.
„Dom’ doctor, eu aș vrea să mor. Nu mai am de ce să trăiesc. Aș lua ceva să-mi fac de petrecanie, dar nu știu ce. Am niște bube pe spate. Să fie de la o râie sau de la niște păduchi pe care eu nu-i văd?
Iarna, de doi-trei ani, fie-mea ne ține la ea la Pitești, pe mine și pe omu’ meu. E și pentru ea un chin. I-am spus mereu: lasă-ne să murim în durerea și casa noastră. El are o sută de ani, de șapte ani este orb complect, că are cataractă și glaucom la ochi.
Din pat nu se mai scoală din cauză că i s-a rupt osu’ lung de la un picior. Îi pune amărâta asta un fel de chiloți din plastic. Are mintea întreagă, vorbește, povestește și doar rar o ia pe arătură, țipând la caii pe care îi avea în tinerețe”…
