Mi-a intrat acum câteva zile în cabinet o pacientă, ținându-se încă bine la vârsta de 80 de ani, care mi-a arătat o rețetă semnată de mine, în urmă cu patru decenii, nemototolită ci doar îngălbenită de trecerea vremii:
„Atunci am venit că mă umplusem de bube. Iar niște vecine m-au sfătuit să vă caut – că sunteți consătean de-al nostru, de la Mălureni. De aia v-am adus și rețeta. Atunci m-am vindecat. Poate sunt norocoasă din nou”.
Când am auzit de Mălureni, în câteva clipe, m-au năpădit amintiri pe retină și în suflet.
… Doar tatăl meu s-a născut aici, în satul Sgaroești, la 16 august 1912. A plecat de la 14 ani de acasă. A fost adus de preotul satului la Pitești, spre a-l încredința unui mare negustor ca băiat de prăvălie. S-a căsătorit cu o piteșteancă, după ce ajunsese, ca soldat, până la Cotul Donului; li s-au născut un băiat (subsemnatul) și o fată care, spre mândria părinților, au terminat Medicina.
Toată viața, tata a avut nostalgia locului de baștină, unde-i rămăseseră un frate și trei surori.
Pe la începutul anilor ’60, liceeni fiind, eu, sora mea și părinții mergeam vara, în iulie sau august, pentru șapte-opt zile, în comuna de pe Valea Vâlsanului. Se întâmpla la puțin timp după colectivizare; lumea era săracă, dar fără să avem vreun fel de ifose ne plăcea și ani de zile am purtat cu noi imaginea idilică a satului românesc de atunci.
Eram foarte bine primiți de rudele care-i spuneau tatălui meu „Nenea”. Din sărăcia lor nu mai știau cu ce să ne hrănească, iar pentru dormit să ne ofere „camerele din față”, curate, cu multe tablouri de familie pe pereți, cu macate țesute de ei și cu ștergare al căror miros nu l-am uitat niciodată.
Cum n-am uitat nici gustul nelipsitului borș țărănesc făcut dintr-o găină grasă, nehrănită cu concentrate și, mai ales, carnea și cârnații de porc de la garniță, în amestec la tigaie cu ouă, „scrob” și mămăligă rece.
Ne relaxam, făceam baie și pescuiam câteva fâțe din Vâlsan, mergeam pe deal să culegem fragi, iar seara, într-o vreme când nu apăruseră televizoarele stăteam cu rudele la taclale, până târziu în noapte.
Toți aveau doar niște difuzoare amărâte, de mărimea unei cutii de pantofi, care mergeau non-stop: știri bine cenzurate, viața satului, teatru radiofonic, muzică populară, cotele apelor Dunării, romanțe.
Părinții mei, rudele de la țară și cunoscuții de la acea vreme din Mălureni sunt, azi, doar anintiri foarte dragi.
