Începe școala. Nu peste mult timp. Asta nu-i o noutate. Noutatea ar fi că, am vrut sau n-am vrut, de mai bine de 30 de ani, ne-am cam bătut joc de școală. N-am luat-o în serios, ca pe mai toate treburile publice de la noi. Și cred că asta nu ni se trage doar de la dl. Băsescu, ci, mai ales, de la modul în care am început și… conceput noi revoluția. Și reforma, cu tribulațiile ei…
Cu acest gând mă întorc la excepționala carte „Curcubeie” a diplomatului și scriitorului Matila Ghyka, unde, autobiografic, face un portret spiritual al liceanului parizian, la răscruce de veacuri. Un punct de reper – și-n fond, și-n spirit – pentru cei care intenționează să reformeze cu adevărat învățământul nostru. Spicuiesc din ea ( Ed. Polirom 2014) câte ceva despre cum era gândit – inclusiv de iezuiți, dar și de franciscani – un liceu menit să fie util creșterii și dezvoltării personalității elevului. Știu, nu prea-i mai pasă nimănui de școală, dar poate că aici, în provincie, cuiva îi va prinde bine căutările, sugestiile și fertilele idei despre liceul de altădată. Poate va pune pe hârtie și-n practică, spre știință, propulsând, asemenea unui Spiru Haret, concepte ale unei generații care „pică” bine, dă bine, spre împlinire, și generației de azi. Care generație, n-am nici-o îndoială – avem copiii excepțional înzestrați! – este în bună parte însetată de a ști, de a cunoaște, de a face, de a evolua. Scrise și răscrise de un om fabulos, cu o copilărie trăită în Dumbrăvenii Moldovei, cu studii, de la zece ani, în capitala Franței, și prieten al lui Paul Valery, Salvador Dali și Antoine de Saint-Exupery.
Iată, parcă ar vorbi despre școala noastră de azi: „Faptul că-n România nu învățasem realmente nimic, afară de puțină gramatică și istorie românească, iar creierul meu nu suferise nici o presiune i-a conferit acestuia o aviditate și o forță de absorție care, ajutându-mă și memoria, mi-a îngăduit să-mi fac studiile în galop și să sar în fiecare an o clasă, continuând să culeg majoritatea premiilor întâi, inclusiv pe cele de compunere franceză, când nu eram depășit de rivalul și prietenul meu Coutard (am fost împreună într-a șasea și a patra). Eu eram slab doar la aritmetică și geometrie; mai târziu, la iezuiți, care aveau profesori de matematică admirabili, am recuperat în asemenea măsură, că am fost primul la <<Borda>> la limita vârstei inferioare – singurul din seria mea… În orice caz, datorită iezuiților la început, mai apoi unora dintre profesorii de la Școala Navală, matematicile au rămas una dintre distracțiile mele preferate.”
Citind despre iezuiți, apoi despre franciscani, sunt sigur că veți ridica din sprâncene, cum am făcut-o și eu, dar aprofundând textul mărturisesc că mi-am schimbat părerea despre ei, fiindcă „într-adevăr iezuiți urmăreau pas cu pas starea sau dezvoltarea religioasă a copiilor, studiindu-le neliniștiți psihologia și intervenind direct, neobosiți, în viața lor intimă, ținând seama, de pildă, de frecvența împărtășaniilor etc. Nimic asemănător la ceștelalți (franciscani – n.n.): nici o propagandă propriu-zisă, ceea ce, de altfel, era o abilitate, mai ales cu micii parizieni, cu un spirit critic atât de viu. Evident, ne duceam la slujba de duminca și în zilele de sărbătoare (nu în fiecare zi, ca la iezuiți), ascultam o predică prietenoasă, care nu insista asupra chinurilor Iadului, se dădea apoi muzică bună… care legănau agreabil gândurile noastre hoinare.”
Nu-i așa că-i interesant cum judeca, un băiețel de cca 10 ani, școala la sfârșit de secol XIX, dornic să se adapteze vieții și mediului de aici? De la Paris. Un mediu despre care Renan exclama, prăvălindu-se într-un fotoliu: „Ce bine-i să trăiești într-o epocă de decadență!”. Scriu „decadență” și mă întreb, cu „spiritul ascuțit critic” al micului Gavroche, dacă nu este decadență și după 200 de ani? Păi, este, chiar mai abitir, numai dacă urmărim ce se întâmplă astăzi în școala noastră. Dovada o face eminentul profesor Tudor Opriș, în cartea „Drama învățământului românesc”, scrisă acum vreo 15 ani. Peste 20 de miniștri aiurindu-ne cu o năvală de reforme nărăvașe care… au răsturnat, nu reformat în tranziție, carul școlii până aproape că s-a ales praful de el. Praful și pulberea! Că altfel n-ar fi vorbit T.O. nu doar de răsunătoare eșecuri, ci chiar de… „balamucul” din școala noastră.
Iezuiți, franciscani, Paris, peripeții, impresii, umor… balamuc! Noi, ca să ne forjăm personalitatea, nouă și copiilor noștri, pe care perspectivă o preferăm? Cea a Curcubeielor? Cu ofițerul de marină Matila Ghyka, după ce facem, spre utilă informare, un tur de orizont prin Martinica și Senegal, Persia, Londra, S.U.A. Japonia și China. Mai reveniți, că o să revenim și noi. Încă nu ne luăm rămas bun de la cosmicul Matila. Pe deasupra și principe. Merită spus mai mult despre „lumina verde – albăstruie prefirată printre copaci, ca un semn despre ce avea să se întâmple cu Basarabia.”
