Pentru că sunt naivi, săraci și cred că tot ce zboară se mănâncă, pentru că au pensii mici și orice plecare spre oraș îi dezechilibrează financiar, când se îmbolnăvesc frumoșii bătrâni din lumea satelor românești ascultă sfaturile adeseori tembele ale binevoitorilor de ocazie care-s consătenii lor.
Una dintre bolile grave ale dermatologiei era mortală în câteva luni, până să apară tratamentele cu doze mari de cortizon. Este de natură autoimună, asta însemnând că brusc celulele din organe nu se mai recunosc și se atacă devastator între ele.
Pe pielea întregului corp apar bășici pline cu un lichid gălbui, de zici că-i vorba de arsuri cu lichide fierbinți. Dimensiunea bășicilor poate fi și cât a unui ou de găină. Internarea într-o secție de specialitate devine obligatorie, iar când bolnavul are și alte comorbidități, decesul survine în câteva săptămâni. Numele bolii este pemfigus.
Iată ce mi-a spus recent un țăran în vârstă de 75 de ani care, după ce că-i sărac lipit pământului, are și o minte domoală rău: „La dispensarul din sat, doctoru’ vine rar, stă puțin și pleacă din nou la oraș. În tinerețe eu am fost asfaltator și am inhalat fum de smoală topită. Cred că de acolo mi se trage nenorocirea asta. Mi-au spus și mie alții cu ce să mă tratez. Adventistu’ din vecini a zis că trebuie să mănânc multă miere că are el stupi. Pe trei borcane am dat o groază de bani. Pentru că era cam groasă am mâncat-o cu mămăligă. Cred că nici adventiștii nu mai sunt așa cinstiți cum pretind ei, că n-a avut niciun efect.
Cumătra Gica știe una și bună: orice boală de piele trece cu aloi frecat cu spirt. Ajută și la reumatismu’ din oase. Cinș’pe ciocane am consumat. Casa mea mirosea ca la dispensar, dar în loc să piară, bubele ieșeau mai multe”.
După ce l-am consultat, i-am spus că dacă nu se duce la un spital mare din București va merge curând la loc cu verdeață. „Bine, fie! Dar peste vreo zece zile, când vine pe acasă fie-mea care lucrează în Italia. Să mă ducă ea, că eu nu mă descurc”.
