La Silvia, fetița omorâtă cu sânge rece de unchi, a venit Moș Nicolae.
O zi de 8, decembrie, a fost prima din viața ei. Și tot o zi de 8, cea a lunii a opta, august, a fost ultima. Destinul crunt al Silviei Rusu a șocat astă-vară iar opinia publică nu și-a revenit nici azi din uluirea resimțită la acea vreme.
Era noaptea de 8 spre 9 august 2022 când Viorel L. a făcut „faimos” în sens negativ satul Stejeret al comunei Bascov. A însângerat două case în care a intrat pentru a-și duce planul diabolic la îndeplinire. Cu bestialitate și-a lovit în cap, folosind un ciocan și bolovani: părinții, fratele, sora și nepoata! A fost numit „masacrul din Argeș” despre care a vuit presa națională și internațională. Cel care și-a trimis rudele pe lumea cealaltă este bolnav psihic. Dincolo de grozăvia în sine, de neconceput pentru o minte rațională, cel mai mult a șocat uciderea nepoatei sale, un îngeraș de fetiță care avea 5 anișori. Dacă acel bolnav ar fi fost internat, dacă familia ar fi fost mai prevăzătoare, dacă…soarta ar fi fost alta, în seara aceasta, în casa familiei Rusu ar fi fost mare veselie. Cei doi părinți, cadre medicale de reputație, bunicii, rudele, s-ar fi adunat în jurul tortului iar vedeta serii, Silvia, ar fi suflat cu toată puterea în cele șase lumânări.
Mamă și fiică în veșnicie Astăzi micuța a avut parte tot de lumânări. Nu doar șase ci mai multe. Și flori înmiresmate. Dar nu în casa lor călduroasă și luminoasă. Nu în clinchet de clopoței și colinde premergătoare Crăciunului. Ci în cavoul rece și întunecat din cimitirul Sf. Gheorghe. În „casa veșniciei” în care, pe pereți, candelele își aruncă firavele raze. În sunetul lugubru al clopotului care răzbătea de la poarta cimitirului vestind alte înmormântări, tatăl împovărat de durerea fără seamăn a pierderii soției și a fiicei, a venit pentru a-și plânge ființele cele mai dragi de pe lume, de care îi este atât de dor! Gențiana și Silvia sunt dincolo de zidul rece. Una lângă alta. Una cu cealaltă așa cum au fost în toți acei ani, puțini la număr, când erau cu toții fericiți. Lt. col. Gheorghe Rusu, fost medic la Spitalul Militar Pitești, nu își mai poate îmbrățișa prințesa, nu se mai poate juca precum odinioară cu părul ei prins în codițe, nu-i mai aude glasul zglobiu, nu-i mai vede surâsul. Nu-l mai așteaptă la fereastră și nu mai vine în fugă la ușă. Nu mai râde bucuroasă că a mai primit o păpușă sau o jucărie hazlie de pluș. Fetița lui înveșmântată în alb, părea că doarme în ziua înmormântării, în cumplita zi în care i-a sărutat pentru ultima dată obrajii peste care se așternuse umbra morții.
Aripile nu îți erau frânte… 8 decembrie. O zi împovărătoare pentru greu încercatul doctor care nu găsește nici azi, după cinci luni trecute de la tragedie, răspunsul la întrebarea: „De ce?” Și nu va găsi niciodată. Cum nici alinarea suferinței sale nu o va descoperi vreodată. În casa lor trebuia ca astăzi să fie sărbătoare. Și muzică și veselie cât cuprinde pentru că iubita lor fiică împlinea șase anișori. Acum casa e pustie, dominată de o liniște apăsătoare. Ființele lui dragi, soția și fata, îi zâmbesc din fotografii. Și poate de undeva, de-acolo de sus, sufletele lor, îl veghează. Pe unul dintre buchetele imense de trandafiri așezat lângă locul de veci al Silviei scrie: „Aripile nu îți era frânte…”
Tristul ursuleț Desigur că nu îi erau frânte ci tocmai s-ar fi deschis larg. Fata avea o viață de trăit, un zbor lung în care ar fi descoperit pământul pe care îi era dat să trăiască. Dar nu a mai apucat. Copila a plecat din lume așa cum a venit: inocentă. Nu avea să i se mai dezvăluie spațiul teluric mărginit, ci altul nemărginit, cerul! Și în credința strămoșească se spune că în mod cert este înger. Și ca orice înger, zboară plutind în văzduh și rugându-se lui Dumenezeu să-l ocrotească pe tăticul ei drag care o plânge necontenit. Și care, în marea lui dragoste părintească, a păstrat obiceiul și i-a adus în preajma serii de Moș Nicolae un ursuleț de pluș. Nu l-a așezat în ghetuțele fetiței ci pe masa plină de candele și flori mereu proaspete. Acum animăluțul, parcă și el cuprins de tristețe, străjuiește locul de veci în care Silvia a fost trimisă de unchiul său care, cu întunecimea minții sale, a condamnat-o la moarte lovind-o în tâmplă.
