E încurajator să descoperi că încă există în lumea asta oameni de o asemenea anvergură. Greu de uitat scena! Am terminat emisiunea și, politicos, se oferă să mă ducă acasă. Pornim și din vorbă-n vorbă ne trezim că am trecut podul peste Argeș. Mă gândesc că poate vrea să mergem la Institutul Pomicol și-l întreb totuși, încotro? Păi, îmi răspunde, nu mergeți acasă? Ba da, zic, dar eu stau în Pitești. Copiii mei locuiesc peste râu.
Și uite așa, după ce întoarce mașina, nu știu cum îi vine de face înconjurul Pieței Ceair, ca să-mi arate casa în care locuiește. Cine? Omul ca argintul viu. Căci de când l-am cunoscut nu mi s-a părut o comparație mai potrivită pentru starea lui normală. Căci este un om care nu prea are stare, se mișcă de colo – colo, ia o hârtie de pe birou, aruncă ochii pe geam, transmite un gând secretarei, plin de nerv, gata să înfrunte orice obstacol i-ar apărea în cale. Cu distincție și febrilitate intelectuală.
Și a avut parte, slavă Domnului, de nenumărate obstacole până să ajungă în scaunul de director general al Institutului de Dezvoltare și Cercetare Pomicolă Mărăcineni. Și cel mai mare obstacol constă în subfinanțarea cercetării. Ori aici la Argeș, există un tezaur valoros de cercetare care și-a împlântat adânc rădăcinile la Mărăcineni. Nume, cumva ca o ofensă, pentru toate pometurile care se nasc aici nu doar din creația Domnului, ci și a omului – au mai rămas vreo 28 de cercetători – care rezistă cu tenacitate legendară pe un pământ râvnit de cei ce tot dau ocol „ogradei” cu meri, pruni, vișini, piersici, caiși, căpșuni șamd.
Da, despre Mihai Coman este vorba. Un om care nu are competențe doar în cercetare – căpșunul este pasiunea lui care l-a purtat, cu brio, și la doctorat! – ci și-n conducerea administrativă, unde dovește imaginație instituțională și energie, abilități și dexterități nebănuite. Cineva, nu știu cine, poate ing. dr. Ilarie Isac, poate altcineva de la Academie, de la minister, i-a apreciat calitățile, intuiția și diplomația de a găsi un echilibru între cariera de cercetare și cea menegerială. Dar ce cred eu că-l așază printre figurile de vârf ale vremii este flacăra la care dogorește cu gândul spre durata comunității de cercetare care nu trebuie să se stingă, orice ar fi. Și, mărturisesc, l-am descoperit gândind nu atât logic, cât strategic, luând în calcul proiecte, idei de cercetare, pământ de lucrat și de investit în el, dar mai ales investiție în oameni. Că omul este măsura tuturor lucrurilor.
Așa a văzut el și afară, în Italia și America. Unde a înțeles că are un mare rol de jucat pe terenul propășirii geneticii, cum l-a învățat și mama sa care s-a ocupat, între altele, cu redistribuirea accentelor la meristeme. Tot cercetare! Are o forță de contaminare care-l energetizează, repet, precum argintul viu. I se potrivesc de minune vorbele lui Tolstoi care zicea că, dacă trec trei zile fără să facă ceva pentru ceilalți, îi vine să se omoare.
Nu, Mihai Coman cu siguranță nu-i bătut de gânduri negre, dimpotrivă! Dar energia din el clocotește, dă pe dinafară, dacă nu face ceva, dacă nu pune umărul la „grădinăritul” mărului și părului, al căpșunului din țara asta, nu doar din Argeș, unde totuși se simte cel mai acasă fiindcă, vorba românului, este de acolo de unde-i este și nevasta. Iar nevasta-i este de aici, din buricul târgului Pitești, cu moștenire de letopiseț. În al cărui letopiseț vrea să scrie – sau să se scrie despre! – izbânzile dobândite pe tărâmul de poveste al pomiculturii. Căreia nu i s-a ridicat, dar ar trebui să i se ridice un monument în sufletul fiecăruia dintre noi. Când mușcă dintr-un măr.
