Sunt la țară și mă grăbesc. Să ajung la centru, la Valea Danului, unde, în perimetrul bisericii, vizitată și de Iorga, și de regi, se inaugurează o capelă. O capelă unde se odihnește mortul, înainte de a i se citi prohodul la biserică. Sau „stâlpii”, cum îmi spune părintele de la Bădiceni, pe care am norocul să-l am în stânga mea, la masă. Că-n dreapta era ÎPS Calinic, cel ce a binecuvântat și sfințit, duminică, investiția. Și cum altfel, cu primarul Vasile Preda, care-mi spune că i-au trebuit trei ani să obțină permisiunea și avizele de a clădi capela. Care capelă e dichisită, cu mai tot ce-i trebuie, inclusiv o toaletă utilă. Sigur, nu și cameră frigorifică, așa cum ar fi conform cu normele europene. Că și aici trebuie să ne conformăm!
De dimineață, dau o raită prin grădină, cum îmi este obiceiul. Să fac pașii necesari. Dar nu înainte de a deschide informativ cartea lui D. Drăghicescu „Din psihologia poporului român”. Drăghicescu a fost doctorand al lui Em. Durkheim la Sorbona, iar cartea celui ce și-a luat doctoratul în sociologie aici este și pentru mine la mare preț. Mai ales când vorbește despre cultură și religie la români. Scrie apăsat sociologul în marea monografie a neamului românesc: „Credința unui popor ține în chipul cel mai intim de sufletul său. Biserica și legea creștinească ne-au scăpat neamul și țara de la pieire.” Dar tot biserica, zice el, este aceea care „duse neamul românesc, în mai multe rânduri, la marginea pierzării”.
Cum adică, încerc eu să mă dumiresc, preumblându-mă prin grădină? Timp în care, încercând să răspund întrebărilor apropo de seriozitatea și adâncimea sentimentului religios, sub pomul cel mare, dau peste nucile scuturate de vânt în iarbă. Nu-mi vine să le las jos, pun mâna pe o târnă și m-apuc să le adun, încercând să înțeleg părerile sociologului despre „lipsa de pătrundere mistică a fondului religiei creștine”. În sensul că-n practica vieții noastre religioase românul nu va fi chinuit de întrebările esențiale, despre rostul unor acte majore ale vieții, cum sunt nașterea, botezul, căsătoria, moartea, ci se va mulțumi să îndeplinească mai ales toate micile gesturi și cutume obișnuite în astfel de momente. Aceste gesturi mărunte au un rost, o semnificație, fiindcă ele sunt menite să-i distragă creștinului atenția de la ceea ce se întâmplă fundamental, moartea cu durerea ei nespusă.
Nu doctrina este importantă, ci toate grijile mărunte care trebuie îndeplinite odată ce sufletul a părăsit trupul, efectiv priveghiul, primenirea trupului și îmbrăcarea cu hainele cele bune, bocetul, săparea mormântului, pomana de după etc. etc. Toate acestea au menirea să absoarbă durerea celor rămași în viață, să-i mângâie de pierderea suferită.
Colo o nucă, dincolo alta, mă gândesc adunându-le că și ele, alături de grâu, contribuie la închegarea colivei pentru înmormântare. Cum e cu credința? „Cum îl vezi azi cu ochii – îmi aduc aminte de răspunsul lui Drăghicescu – simțul religios este tot mai superficial și formalist, românii sunt tot mai puțin credincioși”. Uauuu, citesc și mă înfricoșez eu, cum o să-i spun treaba asta vlădicăi, fiindcă mă afurisește că am ajuns să citesc ce nu trebuie. Nu trebuie, dar tot Înaltpreasfinția Sa m-a îndemnat să nu preget să-l caut pe Dumnezeu, așa cum mi-a și pus titlul la carte despre cei ce au trecut la viața veșnică. Au trecut, dar se pare că nu le-a prea păsat cine știe ce. „Această nepăsare vine de la credința în viața viitoare, pentru care ei se pregătesc ca pentru orice călătorie obișnuită, cu mintea liniștită numai dacă au căpătat cuvenitul pașaport în Paradis”.
Las nucile, dau fuga-n casă, să văd cum este cu această „indifferentia mortis”, comună și dacilor și slavilor, cheie care explică și mentalitatea voevozilor noștri care zidesc biserici să-și răscumpere păcatele, dar și a omului de rând care, vorba poetului, crede că: „Singura tărie-n noi/ E credința-n viața de apoi”. Și, conform sociologului, „pe solul vechii Sciții, pe câmpiile păstorești ale dacilor, în țarina strămoșească, pe care o încinge Dunărea și o adăpostesc Carpații, oamenii au trăit totdeauna însuflețiți de o puternică credință în existența unei vieți viitoare”. O fi, n-o fi așa, nici nu cutez să întreb și să mă întreb, fiindcă la asta răspunde răspicat N. Iorga: „Dacă nu există Dumnezeu și eu cred, nu pierd nimic, dar dacă există și eu nu cred, am pierdut totul!”
Gata, cu dragul nostru de savant cred că am pus capăt chestiunii, dar mai rămâne să mă lămuresc cu primarul, odată ajuns la centru, care crede că, din cauză că eu am întârziat, a plecat ÎPS. Dar n-are dreptate, îl ținuse de vorbă într-un colț, Dan Gherasimescu, pornit să-i arate „măiastrele” pe care le domesticește în muzeul satului. Ne însoțim cu toții, cu preoții și primarii din comunele vecine, să mai stăm la un pahar cu vorbă din vinul făcut în casă chiar de cârciumarul, pardon primarul, de la Valea Danului. Capelă, capelă, îmi spune pe uliță, în drum spre casă, lelea Tia, dar, înainte de a-i face inaugurarea, că am peste 80 de ani, tot aș mai duce-o pân-la toamnă. Așa să mă ajute Dumnezeu!
Dacă viața viitoare, în concepția nemuririi sufletului, se modelează după cea de pe lumea asta, și capela de la Valea Danului pare menită să-i slujească deopotrivă pe vii și morți. Amin! Care cuvânt vine din greacă și înseamnă „Așa să fie!”.
