Un pușcăriaș și un martir! Asta a fost, în mare, profesorul Nicolae Enescu din Curtea de Argeș, care si-a scris pătimirile într-o carte, sub un titlu sugestiv, „Memoria lacrimei”. A făcut aproape șapte ani de pușcărie, la Pitești, Craiova și Aiud, fiind acuzat că a ascuns în podul casei opt arme destinate partizanilor din munți.
M-am întrebat, ca și mulți dintre participanții la întâlnirea dedicată omagierii memoriei lui la Curtea de Argeș – vineri, 15 iulie, în sala bibliotecii destinate tineretului – dacă aș fi putut îndura schingiuirile fizice și psihice la care a fost supus. Hotărât lucru, eu, unul, n-aș fi fost în stare să suport. Să mă bage zbirul cu capul în arpacașul fierbinte, ca să renunț la greva foamei! Să mă chinuiesc șase zile, în ger, la „neagra”, o celulă în care n-aveai cum să stai decât în capul oaselor! Și asta cu congestie pulmonară! Să fiu zilnic bătut la tălpi ca să mărturisesc și laptele pe care l-am supt de la mama… Mamă pe care a șantajat-o și violat-o plutonierul din comună. Băiat de țăran care, ca să învețe carte, a mers pe jos, la liceu la Vâlcea, a făcut facultatea la București îmbrăcat în zdrențe și cu burta chiorăind de foame. Dar i-a avut profesori pe N. Iorga și Istrate Micescu, vârfuri ale intelectualității noastre, iar apoi, colegi de celulă, pe faimoșii Nichifor Crainic și Mircea Vulcănescu. Da, da, acel Mircea Vulcănescu cel care, pe patul de moarte, și-a chemat frații de suferință și, cu voce stinsă, le-a șoptit la despărțirea de lumea asta: „să nu mă răzbunați!”.
Și, pentru mine, e lucru cert, nu l-au răzbunat. Cel puțin pe el și pe martirul de la Argeș, „irecuperabilul” care, după eliberare, a trăit modest, foarte modest, zece ani în slujba de porcar la CAP Mânăstirea, iar apoi – muzeograf. Și asta grație primarului Mohanu, care, deși comunist până-n măduva oaselor, a mai păstrat un dram de omenie în sufletul său. L-am cunoscut pe profesorul Enescu, înainte de al… cunoaște. În casa părintească, din vorbele șușotite ale tatălui meu către mama. Era ginerele părintelui Gheorghe, care slujea la biserica din Curtea de Argeș și la care tata mergea să se spovedească. N-apucase să stea împreună cu d-na Reta decât șase luni, că fusese închis și totodată proscris. Era dușmanul patriei, uneltise cu partizanii, sabotase ordinea publică. Când a fost pus în libertate, la 28 aprilie 1954, s-a dus să-și vadă mama la Tigveni, iar oamenii din autobuz, deși-l respectau, își fereau privirea, de teamă că vor fi acuzați și ei că sunt dușmani ai poporului.
Da, i-a fost și lui dat să suporte cumplitele torturi psihice imaginate de Nicolski și rămase în istorie sub numele de „Fenomenul Pitești”. Doar așa explic timiditatea pe care a manifestat-o și față de mine, când l-am rugat să povestească în ziar întâmplările din închisoare. <<Cum, mi-a zis, eu sunt un „paria”, iar dv. ca ziarist stați de vorbă cu mine!>>. Da, am stat mult timp după ce l-am cunoscut aievea, fiindcă nu atât suferința trăită în închisoare îl personaliza, cât intelectualul în esență integru care respira iubire și libertate. Și, desigur, credință, fiindcă libertatea, îmi mărturisea o vorbă auzită de la Țuțea, numai biserica ți-o dă. Ca și filozoful de la Boteni, a fost un uriaș intelectual cu suflet de copil, cum sunt astăzi copilele lui de altădată, Lia și Cătălina. Profesoare amândouă. A căror existență i-au dat probabil puterea să îndure cu demnitate anii de recluziune.
Cum au fost anii aceia, cumpliți, cum a devenit incomod regimului comunist, cum Radu Gyr i-a scris un cântec de leagăn fetei lui, a cărei fotografie a primit-o în închisoare ascunsă într-o cutie de cremă, le veți afla – așa cum încheia comemorarea de la Curtea de Argeș, directorul Costel Ghiță – citind cartea „Memoria lacrimei”, prefațată de acad. Gh. Păun. Nu veți găsi aici atât neliniștea metafizică, cât suferința și iubirea unui om al cărui bust ar trebui să vegheze spre aducere aminte piața publică a municipiului Curtea de Argeș.
