Pe vremea când am pus pentru prima dată piciorul în SUA, despre persoanele cu pielea neagră se spunea că sunt „black”. Şi nimeni nu găsea nimic rău în asta. Li se spunea „yellow” japonezilor şi chinezilor şi „white” europenilor. Şi nu era nicio problemă. În 1964, preşedintele Lindon Johnson a semnat „The Civil Rights Act”, adică actul drepturilor civile care îi cuprindea pe toţi locuitorii SUA. Dar pe urmă au apărut democraţii de pantomimă şi nu se mai spunea afro-american, ci „african-american”, pentru a pune pe picior de egalitate originea şi naţionalitatea. Pe acest subiect sensibil s-a deschis la umbra Turnului Eiffel, la Muzeul Branly, care acum se cheamă Chirac, o expoziţie despre viaţa negrilor din SUA.
Piesele expuse reflectă evoluţia populaţiei de negri în SUA. După abolirea sclavagismului la finele războiului de secesiune, s-a ajuns la perioada de reconstrucţie. Artiştii africani reflectă cu talent diferenţele. Aceste imagini arată existenţa unei noi Americi negre, complexă şi multiplă. În loc de a denunţa violenţa rasială care a existat mult timp (vedeţi Ku Klux Klan), artiştii explică noţiunea de „egali, dar separaţi”, evocând celebra „graniţă de culoare” (color line). Putem vedea picturi care redau monstruozitatea linşajelor care au durat până prin 1980, cu execuţiile de negri numai pentru culoarea pielii lor. Apoi se trece la „black is beautifull”, o combinaţie de artă şi violenţă ce a reunit la începutul anilor ’60 un colectiv artistic cu pictori şi sculptori ale căror opere erau numite „artă contemporană”, pentru că precedenta, numită „modernă”, era depăşită.
În fine, toate acestea se petrec pe malul Senei. Expunerea este opera unui critic de artă care în 2009 reuşise să pună pe pereţi expoziţia „Secolul jazzului”. Cea de acum se cheamă „The Color Line” şi reflectă foarte bine frontiera mentală simbolică şi instituţională în jurul artei negre americane. Ea îşi propune mediatizarea lucrărilor care încă au dificultăţi să iasă din anonimat. Sunt foarte familiar cu gusturile parizienilor, nu cred că se vor vinde multe, dar nu putem să nu admirăm talentele artistice ale celor care lucrează de cele mai multe ori într-o discreţie nemeritată.
Alex HOROVEANU
