Șapte zile O săptămână. Atât s-a scurs de când medicii unui faimos spital din București au declarat decesul Darianei Radu. Fata în vârstă de 16 ani suferea de o boală a inimii și singura șansă pentru a fi salvată era o operație. Acesta s-a efectuat însă nu a făcut decât să îi grăbească sfârșitul. Singură, pe patul spitalului, fără să simtă îmbrățișarea mamei sau mângâierea tatălui, și-a întâmpinat îngerul care venise să-i ridice sufletul. I l-a luat și s-a înălțat cu el la cer, trecând pragul veșniciei spre Tronul strălucitor al Împăratului celui fără de început și sfârșit. O săptămână cumplită în care bieții părinți și-au plâns iubita copilă pe care au înmormântat-o în cavoul bunicilor ei din comuna Bradu.
Biserică îmbrăcată în flori Prestigiosul colegiu „I.C. Brătianu” din Pitești este îndoliat. A rămas mai sărac, a pierdut unul dintre cei mai buni elevi. Tragedia a impresionat însă întreaga comunitate locala, drept dovadă numărul extraordinar de mare al celor care au participat la funeralii precum și al persoanelor care pe parcursul celor trei zile cât a fost priveghetă la „biserica copiilor” din incinta parohiei Mavrodolu, au trecut prin fața sicriului fetei și s-au recules ca într-un adevărat pelerinaj. Locașul de cult a fost „îmbrăcat” într-o mare de flori, sute de buchete și aranjamente florale împodobindu-l, așa cum nu le-a fost dat preoților să vadă vreodată.
Paloarea morții Colegii de la „I.C. Brătianu” vorbesc tot timpul de ea. Nu și-au revenit nici ei din șoc. Dariana era mai ieri în bancă. Apoi au văzut-o în sicriu. Adolescenta cea plină de viață care tot timpul surâdea duios, era nemișcată. Trup inert încadrat de trandafiri albi. Pe chipul ei gingaș, paloarea morții îi îndepărtase zâmbetul cuceritor.
Prietenie fără hotar Nu doar cadrele didactice și elevii de la colegiu îi evocă amintirea ci și profesorii de la Școala „N. Bălcescu” din marginea cartierului Găvana, acolo unde a învățat Dariana. Și a făcut-o cu maximă seriozitate, remarcându-se prin rezultate. Poate una dintre cele mai afectate persoane, după familia îndoliată, este fosta dirigintă a Darianei din clasele V-VIII. Mădălina Nițulescu, reputat profesor de limba română, autoare de manuale și culegeri, a cunoscut-o pe fată nu doar în calitatea oficială de dirigintă a ei. Au fost prietene de-a dreptul. O prietenie sinceră, trainică. Și după până dincolo de hotarul vieții pe care Dariana, împotriva legilor firii, l-a trecut. Dar fosta ei dirigintă speră că se vor revedea, desigur, în alt plan.
O poartă cu sine Din ziua decesului fetei, 4 aprilie, prof. Mădălina Nițulescu nu își mai revine. Continuu are ochii înlăcrimați mai ales la școală când vede vreo adolescentă de statura Darianei care, privită din spate are păr asemănător sau alura ei. O vede aievea pe coridor, o vede în clasă, o vede cu ochii minții pentru că așa îi e dat omului, să poarte în el imaginea celui pe care îl iubește, ducându-l oriunde cu sine. Iar diriginta și-a iubit eleva. Și eleva i-a întors dragoste și împreună cu alți copii de-aceiași sensibilitate, au format un grup unit care a rezistat și după ce s-a sfârșit perioada gimnaziului.
„Rămas bun, minunata mea!” Mădălina Nițulescu a postat pe rețelele de socializare mesaje zguduitoare din toate reieșind durerea imensă pe care i-a provocat-o moartea copilei. „Zbor lin către Împărăția Cerurilor, Dariana mea minunată! Vei bucura îngerii cu zâmbetul tău blând…într-o zi ne vom revedea și vom face petrecerea noastră în pijamale pe care atât de mult ne-am dorit-o!” În alt mesaj postat, profesoara spune: „Vom veni rând pe rând, fiecare la timpul său, odihnă veșnică, prințesa mea!” Se-nțelege că fosta dirigintă a scris plângând după profunzimea exprimării: „Durerea e fără margini, amărăciunea crâncenă…azi într-o ultimă îmbrățișare am pus toată prețuirea mea pentru tine, vei fi mereu în gândurile mele! Rămas bun, minunata mea!”
În clasa a VIII-a…După slujba înmormântării, în biserica din Bradu, înainte de ultimă sărutare pe care au dat-o cu toții fetei, prof. Mădălina Nițulescu a vorbit stăpânindu-și cu greu lacrimile. A evocat amintiri cu Dariana, i-a creionat portretul și personalitatea, i-a evidențiat trăsăturile sufletești. Un discurs scurt dar cuprinzător și mai ales, emoționant. De altfel fosta diriginta plănuise cu fata să-i fie „călăuză” pe drumul pe care-l dorea. Având o capacitate intelectuală uimitoare, atunci când și-a exprimat dorința de a se face…polițistă, prof. Mădălina Nițulescu nu a văzut nicio piedică în realizarea măreței năzuințe. Astăzi își amintește cum a pornit totul: „Era în clasa a VIII-a. De atunci hotărâse împreună cu cea mai bună prietenă a ei, Teodora Olteanu, să dea amândouă admiterea la Academia de Poliție după ce termină liceul. Eu urma să le pregătesc…” Câțiva ani a fost Dariana animată de acest gând frumos. Se visa la capătul drumului, purtând uniforma de polițist. Habar nu avea ce probleme de sănătate are. Nu știa că idealul îi este irealizabil, nu bănuia că inima nu i-ar fi rezistat la efortul probelor sportive. Dariana credea în propriile-i forțe, era ambițioasă și studia asiduu pentru a-și parcurge pas cu pas drumul și a ajunge unde își propusese. Cine ar fi crezut că drumul ei se sfârșește atât de brusc și de timpuriu? Cine să fi știut că îngerul trimis să îi ia sufletul era pe drum, cobora din cer, pe când fata împreună cu fosta ei dirigintă făceau planuri de viitor!?
Imagini cutremurătoare Din ziua înmormântării și până acum, cei care au cunoscut-o și prețuit-o pe Dariana continuă, mai ales pe rețele de socializare să povestească despre fosta lor colegă și prietenă, să își distribuie poze sau mici clipuri video cu ea. Într-unul fata cântă, într-altul dansează. Ori zâmbește ca o stregăriță, își aranjează părul…se filma și posta așa cum e moda. Imaginile sunt azi cutremurătoare. Ele vin parcă a spune: „Iată ce e omul! Se bucură, vorbește, privește, zâmbește, doreste, visează și nu știe că răsăritul de soare pe care l-a văzut îi poate fi ultimul. Biată făptură umană cu zilele numărate și un hotar peste care nu poate trece! Dacă așa îi va fi fost dat de sus, cine e cel ce poate schimba ceva? Acela care dăruiește viața, o și ia înapoi iar pe a Darianei a cerut-o repede, mult prea repede.
„Dor…tare dor de voi!” Funestul eveniment a trecut. Durerea negrăită a părinților a rămas. Cine și cum ar putea să le-o aline? Mama își caută din priviri fetița. Tatăl îi aude aievea glasul. Cu sufletul zdrobit se tot uită spre ușă. Poate se va deschide. Poate apare în prag. Poate îi strigă. Poate…dacă nu azi, poate mâine…cândva, se va întoarce acasă puștoaica lor, cu ghiozdanul atârnat pe umăr, cu părul în vânt, cu strălucire în ochi și glasu-i suav. Și îi va striga pe cei dragi: „Mami! Tati! Finuuuu! M-am întors! Ce dor mi-a fost de voi! Tare dor de voi…”
