„Ar trebui să vină un doctor de cancer la noi, să o fotografieze pe soru-mea. A ajuns la 80 de ani, nu moare, dar i-a mâncat canceru’ nasu’ şi un obraz.” Sunt spusele unei ţărănci dintr-un sat amărât de câmpie, care-mi povestea ce dramă trăieşte de ani de zile persoana invocată.
Ca dermatolog cu câteva decenii de carieră în spate, pentru mine nu-i o surpriză. Zeci de mii de români, mai ales din mediul rural, din teamă, ignoranţă şi sărăcie lucie, nu vin în timp util la un consult medical.
Am o colecţie personală de fotografii şi diapozitive cu asemenea cazuri, pe care, dacă le vede, un nespecialist, de groază şi de oroare, dă în bâlbâială. Şi zice precum Marin Preda când a privit prima dată o girafă: „Aşa ceva nu poate să existe!”
Frecvenţa cancerului de piele în România este foarte mare. Cu ani în urmă, la un congres naţional de specialitate, un confrate străin a declarat: „Cred că sunteţi singura ţară din Europa în care se mai întâlnesc asemenea forme istorice de cancere cutanate!”
Indus îndeosebi de soare şi de traumatisme involuntare, cancerul cutanat apare preponderent pe faţă (frunte, nas, tâmple, obraji), pe pielea capului şi pe lobii urechilor. Am văzut de-a lungul anilor mii de forme relativ simple, dar şi unele distructive, care scot globii oculari din orbite şi „mănâncă” pur şi simplu piramida nazală sau urechile, transformând omul într-un monstru.
În majoritatea lor, dacă sunt depistate la timp şi tratate profesionist, fără leacuri empirice şi sfaturi tembele de pe internet, cancerele cutanate SE VINDECĂ în proporţie de peste 80% din cazuri.
Dar acest lucru trebuie făcut când leziunea are la debut dimensiunea unui bob de piper. Când ajunge cât o pătlăgică, evoluţia este devastatoare, de cele mai multe ori…
