Vineri după-amiază revin la redacție. Pe stradă, în plin centru, aud un zornăit de geamuri sparte. S-a lăsat cu bătaie, mă gândesc, dar nu-i așa. Doi meșteri, dotați cu mănuși, au făcut pur și simplu vânt în stradă unei vitrine. Patronului nu-i mai este utilă și a luat decizia s-o înlocuiască, apelând probabil la un design mai atractiv. Agitație pe stradă, lumea se uită mirată, iar ceva mai încolo alți meșteri implanteză niște stâlpi de cafenea. Tot în plină stradă. Viața merge înainte și-și caută forme de supraviețuire.
Vine primăvara, mă gândesc, și negustorii se grăbesc să iasă cu comerțul de întâmpinare la bătaie. Ici o terasă, colo o vitrină, dincolo o rulotă cu plăcinte. Viața, în desfășurarea ei primăvăratică, e pasionantă. Dar și tensionantă. Eu însumi, cu nervii întinși, mă îndrept spre o vitrină, mai precis spre un ziar, cu gândul să scriu editorialul de luni. Care editorial îmi iese în cale, mă calcă pe bombeu. Mă calcă, fiindcă în prima parte a zilei am căutat o soluție, un echilibru între muncă și viață cu cei care s-au înhămat de ani buni la facerea unui ziar. Și nu unul oarecare, ci primul apărut în județ după evenimentele din 89. Primul care s-a încăpățânat să înnoade firele presei democratice de dinaintea Primului Război Mondial.
Mărturisesc aici că am rezistat, cred, eroic 32 de ani făcând presă și-n democrația asta originală și probabil că aș mai putea rezista o vreme, dar mă urmărește imaginea ferestrei de vitrină aruncată în stradă. De ce? Pentru că vitrina nu mai are vizibilitatea și strălucirea de altădată, și-a pierdut din puterea de atracție, de seducție. Trăim într-o lume a urgenței și a nerăbdării, iar puțini își mai permit răgazul să adaste în față cu pagina unui ziar. Fie el și local, despre care se spune că ar avea o viață mai lungă decât cel național. Știrile locale frisonează încă, fac să bată inima mai repede, dar ele se grăbesc acum să-i sară în față cititorului pe online, nu pe print, adică de pagina tipărită.
Căreia i-a sunat ceasul, i se trag clopotele, că este în cădere liberă. Cititorul nu mai are răbdare până dimineață să le citească liniștit din pagina de ziar, la o cafea. Le ingurgitează pe nerăsuflate, nici nu le mai mestecă și aleargă mereu după altele și altele, într-o goană nebună. Nu mai stă să distingă adevărul de minciună, ce-i obiectiv și ce-i dezinformare, câtă ignoranță, câtă naivitate, câtă bună-credință mustește din fiecare știre. O consumă pe nemestecate și galopează după o nouă știre.
Da, de mai bine de zece ani, mi-am dat seama de pericolul care paște presa tipărită, nu scrisă, că scrisă este și pe online, și pe blog, și pe rețelele sociale. Mama lui de scris, că numai scris nu e ăsta! Dar, mă rog, cei mai mulți dintre noi asta vrem. Știrea instantanee, bună să ne dea foc, să ne satisfacă pofta de a ști, de a fi informaţi cu o clipă mai devreme decât altcineva. Căci, la urma urmei, informația înseamnă putere, nu?! Să fiu informat, să pot lua o decizie mai bună, să câștig ceva mai mult. Asta pare să fie esența vieții. Aparent, având primul informația, pare că ne putem controla mai eficient destinul, iar de aici a apărut goana după tehnologia viitorului în comunicare, în informare, după noi canale media.
Așa stând lucrurile – deși site-ul nostru, www.ziarulargeșul.ro, atrage zilnic peste 50.000 de vizitatori unici – ce-i de făcut cu ziarul, cu foaia aia de hârtie mirosind a cerneală proaspătă și, eventual, a cafea proaspătă? Eu, unul, care fac, împreună cu colegii, un ziar local, cel mai vechi – și-mi permit să cred, cel mai echilibrat – nu spun neapărat bun, ce fac cu el? Iau decizia să-l arunc la coșul istoriei, fiindcă a pierdut competiția cu internetul, cu online-ul, cu mulțimea de tehnici moderne care-ți transmit conținutul unei idei cu viteza gândului? Sincer să fiu, nu știu cum să răspund practic la această întrebare și mă simt de parcă sunt prizionier în proverbialul butoi în care s-au îmbarcat niște temerari rostogolindu-se pe apele înspumate ale Niagarei. Când cu capul în sus, când cu el în jos, mă străduiesc să găsesc poziția de echilibru. Dacă mai există vreuna. Caut în jur, vreau să opresc mișcarea, care este evident o cădere – una liberă, au spus-o mai toți teoreticienii presei tipărite – mă agăț cu disperare de o idee, pare că am găsit-o, dar nu este viabilă.
Sau poate că este. De ce, de pildă, ca ziar local n-am extinde colaborarea cu cei care caută sau vând un spațiu, cu agențiile imobiliare, cu cei care dau la ziar un ferpar și au probabil nevoia și de informația utilă pentru un serviciu funerar. Să recuperăm piața, mă gândesc, și-n zona anunțurilor matrimoniale, să fim capabili să oferim informații utile despre ei și despre ele, să punem pe picioare chiar și căsătorii. De probă sau pe bune. Să oferim în paginile ziarului local jocuri, mult mai multe jocuri distractive, nu doar cuvinte încrucișate, spre destinderea celor care au muncit o viață întreagă, iar acum se bucură de pensie. Păi, din păcate, nu se prea bucură, că totul este făcut ferfeniță la televizor, că azi e așa, mâine e altfel…
Pun puncte, puncte fiindcă idei aș mai avea eu, vorba evreului, dar nu mai are cititorul gâște să-mi dea pe ele. Nu mai are nici colegul de la concurență, care-mi mărturisește că este și el frământat de aceleași gânduri. Ca să fac față crizei care se manifestă în toată splendoarea sa – pandemie, război, facturi la energie peste poate, scumpiri în lanț – eu am găsit de cuvință să reduc ziarul la 8 pagini, dar să continuu să vând exemplarul cu doi lei, el a ridicat prețul la trei lei, dar nu pare încântat nici el de idee, cum nu par nici cititorii. Aflu asta și de la chioșc.
Ce-i de făcut? Eu, unul, voi supraviețui impactului, că mai am puțin de trăit, dar nu știu cum se vor descurca unii dintre dragii mei colegi. Din presa tipărită. Și nu doar ei, ci și unii dintre cititori, care ne-au preferat online-ului și continuă să se aboneze la ziar sau să-l cumpere de la chioșcuri. Când își permit și cât își mai permit. Să trag oblonul la ziarul tipărit și să-i aștept pe dragii mei cititori doar pe online? Am sentimentul că-i trădez. Dar și pe mine mă trădează contextul ăsta social și istoric. Vorbe mari, dar adevărate. Dacă nu voi rezista, dacă nu vom rezista impactului cu viața, prizionieri într-un butoi pe Niagara, îi așteptăm pe dragii noștri cititori, care au avut încredere în noi și s-au abonat până la sfârșitul anului, să vină să le dăm banii înapoi. Sau – iată încă o idee – temporar, să apărem, de pildă, bisăptămânal, marțea și vinerea, incluzând în ziar și suplimentul nostru cultural.
Sper, încheind cu această idee frământarea mea, să nu fi spart și eu vitrina.
