În toată eparhia Argeşului şi Muscelului, ca şi pe întreg cuprinsul României, slujitorii Domnului, fie ei preoţi, diaconi, monahi şi monahii înalţă rugăciuni. Imploră divinitatea pentru „pacea a toată lumea”, „ocrotirea oraşelor şi a satelor”, precum şi pentru a fi feriţi de „războiul cel dintre noi”. Un preot din Piteşti se roagă însă mai profund decât alţii, îndelung şi cu suspine negrăite. Inima lui e frântă din cauza războiului…
De unde a plecat, unde a ajuns
Născut şi crescut într-o zonă din Bucovina, situată însă administrativ în ţara sângerândă de azi, Ucraina, părintele Alexandru Panciuc a ajuns în Piteşti iniţial pentru a-şi desăvârşi studiile la Facultatea de Teologie „Sf. Muc. Filoteea”. Nu bănuia că urbea de pe mal de Argeş va deveni oraşul lui de adopţie. Nu şi-a imaginat niciodată că aici îşi va întâlni perechea, pe cea care avea să devină preoteasă, şi nici nu plănuise că îşi va împlini menirea slujind Împăratului Veacurilor pe meleaguri argeşene. După terminarea studiilor şi hirotonire, a slujit în mai multe parohii. Şi-a găsit locul cel mai potrivit la Ştefăneşti, C. Amuza, parohul bisericii „Sf. Împ. Constantin şi Elena”, primindu-l cu braţele deschise. Aici părintele Alex Panciuc nu s-a mulţumit doar cu programul liturgic. Crescut într-o familie de credincioşi autentici, primind o aleasă educaţie religioasă în care virtuţile creştine erau ridicate la rang de ţel în viaţă, preotul ştia cât înseamnă iubirea aproapelui în faţa lui Dumnezeu. Cei „şapte ani de-acasă”, studiile teologice, credinţa înflăcărată au dat roade. S-au transpus în fapte.
Rădăcini galben-albastre
Om de o rară sensibilitate, rezona cu suferinţa enoriaşilor săraci care se zbăteau în lipsuri de tot felul. Cu ajutorul credincioşilor pe care a reuşit să îi mobilizeze, preotul bucovinean a demarat multe acţiuni de binefacere. Astfel, mulţi copii sărmani au avut haine şi rechizite pentru a ajunge la şcoală, mulţi bătrâni au primit de-ale gurii ori medicamente. Nu este om care să fi întins mâna şi pe care părintele Alex Panciuc să nu-l fi miluit. Râvna sa nu a rămas neobservată de ierahul locului. Cu încuviinţarea şi binecuvântarea arhiepiscopului Calinic Argeşeanul, în urmă cu doi ani, preotului căruia i se apreciau capacităţile era învestit cu funcţia de inspector al Sectorului Social-Filantropic al Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului. Responsabilităţile au crescut, dar slujitorul altarului nu a dezamăgit, dimpotrivă. A iniţiat tot mai multe proiecte sociale, chiar în condiţiile în care, din punct de vedere familial, nu îi era deloc uşor, fiind tatăl a opt copii! Deşi s-a adaptat perfect la Piteştiul în care-şi duce zilele alături de numeroasa lui familie, Alex Panciuc recunoaşte că ţine enorm şi la cei rămaşi „acasă”, în Bucovina de Nord. Simte desigur româneşte şi şi-ar da oricând viaţa pentru ţara lui însă, prin forţa destinului său, o parte a rădăcinilor sale sunt galben-albastre, culoarea steagului Ucrainei, ţară al cărui grai îl cunoaşte, la fel ca soţia sa, translator de profesie.
Coşmar tv
Cu două săptămâni în urmă, cu toţii vedeam pe sticla televizoarelor ori pe reţelele sociale, imagini incredibile. Păreau desprinse dintr-un film de acţiune. Dar unul prost. În care exploziile nu erau trucaje, cadavrele autentice şi sângele nicidecum vopsea. La ordinul lui Putin, armata rusă pornise invazia în Ucraina. Din acel moment Alex Panciuc şi iubita lui soţie şi-au pierdut somnul. Ştiri alarmante curgeau dinspre Bucovina de Nord. Românii trăitori în Ucraina îşi făceau bagajele şi plecau în exil. Cei mai curajoşi au rămas, cu nădejdea în suflet că în regiunea lor nu vor ajunge ruşii. Preotul, deşi e stabilit de atâţia ani în Piteşti, are multe rude, mulţi prieteni şi chiar fii şi fiice duhovniceşti în „partea românească” a Ucrainei, dar şi în alte câteva locuri din ţara vecină. Îngrijorarea lui este deplin justificată. A lăcrimat din prima clipă în care a aflat că tancurile şi avioanele ruseşti au pornit atacul. S-a temut şi se teme în continuare pentru fiecare dintre cunocuţii săi, fie rude, prieteni sau credincioşi cărora le este duhovnic de la distanţă. Cu toate că războiul care face ravagii e departe, preotul piteştean suferă pentru ucrainenii ştiuţi şi neştiuţi, iar televiziunile îi aduc mai aproape relitatea de coşmar pe care o află şi telefonic de la cei cu care ţine legătura. Pentru încetarea ostilităţilor, preotul posteşte, se nevoieşte şi se roagă îndelung cu lacrimi, în altar, acasă în faţa icoanelor. Pe drum rostește „Rugăciunea inimii”. A inimii lui frânte din cauza fiecărui „frate” ucrainean care îşi pierde viaţa.
