Mărturisesc că îmi vine foarte greu să scriu acest editorial. Aveam un subiect, să-i zic, obişnuit, „de pace”, adică, până la urmă, din războiul politic de la noi, cu care ne-am obişnuit, dar am renunţat. Nu pot! Ideea că s-a declanşat un război atât de aproape de graniţa României îmi elimină orice altă trăire. Toate trec în plan secund.
Generaţia mea n-a cunoscut, în amplitudinea lui, războiul (care tocmai se sfârşea). A devenit însă, fără voia ei, aşa-numita „generaţie de sacrificiu”. Nu sunt analist militar, ca să emit, ca (prea) mulţi, fel de fel de ipoteze. Cred încă în „homo sapiens”, cred că cei câţiva decidenţi de pe Planetă nu vor s-o distrugă şi – cum altfel? – să-şi distrugă popoarele. Mă refugiez, de aceea, în Speranţă şi recurg la câteva evocări despre război. Război, în clipele sale de… pace!
Vreau să nu se uite, în acelaşi timp, o decizie unică în istoria ONU. În preajma JO de vară de la Atena (2004), Adunarea Generală a ONU a votat, în unanimitate, rezoluţia înaintată de Grecia pentru aplicarea Armistiţiului Olimpic, adică încetarea oricăror confruntări în perioada 13- 29 august: 16 zile pentru o pace… pentru totdeauna.
Nu ştiu dacă sub obuzele şi rachetele de azi, când lumea este superînarmată (de fapt, marile puteri) şi în pragul autodistrugerii, se (mai) poate ceva în acest sens. Cineva a observat că, de fapt, flacăra războiului a fost aprinsă după stingerea flăcării olimpice de la Beijing… Palidă consolare! Am în memorie un eveniment extraordinar din lecturi: „Armistiţiul de Crăciun, din 1914, când soldaţii germani şi englezi – fără aprobarea „şefilor” – au ieşit din tranşee, n-au mai tras niciun foc şi au devenit prieteni pentru o zi; în multe locuri pentru mai multe. Se întâmpla pe frontul din Flandra. La Ploegesteer, lângă Yvres (unde s-a disputat unul dintre numeroasele meciuri de fotbal, atunci), este un monument care aminteşte momentul.
S-au scris şi cărţi: Michael Jurgs – „Mica pace din Marele Război” şi Stanley Weintraub – „Silent Night: The Story of the World War”.
Cu gândul că totuşi raţiunea va învinge, am scris aceste rânduri, întristat, la vederea, pe la TV, de feţe însângerate, de rachete, tancuri şi blocuri bombardate. Cine a spus că nu se prea învaţă din lecţiile Istoriei a avut dreptate…Doamne fereşte de… „pacea chamberlainiană” de la sfârşitul anilor ’30, din secolul trecut!
