Nu știu dacă nu li s-a întâmplat și altora, dar mie mi s-a întâmplat. Să fi fost, adică, subiectul unei tentative de racolare în masonerie. Aceasta, deși semisecretă, misterioasă și… filantropică, fiind un semn de distincție socială. Destinată elitei cu preocupări cărturărești. De ce vin abia acum să spun asta, căci întâmplarea a avut loc cu vreo 20 de ani în urmă? Fiindcă acum îmi cade în mână o carte a unui strănepot de domn, Mihai Dimitrie Sturdza, despre „misterele Bucureștiului”. Și nu doar ale lui. Ci și ale strălucitului actor Matei Millo, primul român admis în loja masonică a Marele Orient. Despre care voi scrie altădată.
Așa că stați să vă spun, mai întâi, cum era cu francmasoneria asta, că merită. Merită, întrucât, între altele, adunările acestei „pânze de păianjen” era obligatoriu să se țină „la orele 12 fix, într-un loc unde domnesc silențiul, pacea și obscuritatea”. N-avea scopuri politice – declarate! – dar atunci când fratele lui Napoleon, Lucien Marat, a susținut crearea la București (1858) a lojei masonice „Steaua Dunării”, în mintea celor de la conducerea Valahiei a licărit ideea unei posibile organizații subversive. Drept care Poliția a fost cu ochii pe ea. Deși era sub oblăduirea lui Napoleon al III-lea, favorabil, cum se știe, Principatelor Dunărene.
Subversivă nu s-a dovedit a fi, dar arhivele scot la iveală multe intrigi și denunțuri ale unor frați împotriva altora, denunțuri străbătute de invidie, ură, de „spiritul de schismă și învrăjbire”. Dâmbovițean! Care, de ce să n-o recunoaștem, cutreieră și azi viața noastră politică și care-și trag seva și din întâmplări petrecute pe malul Senei. Culmea, la ele au au fost martori doi mari scriitori ai Franței, Alexandre Dumas și Honoré de Balzac. Dumas, tatăl, alături de Honoré de Balzac, chiar a ținut de cordoanele sicriului jurnalistului asasinat. Ba, mai mult, Al.D. și-a permis să-l sfătuiască pe cel împușcat, Louis Dujarier, să refuze duelul cu spada.
L-a refuzat, e adevărat, dar codirectorul „Pressei” a căzut totuși în capcana întinsă de confratele de la ziarul concurent „Le Globe”. După înscenarea unei gâlcevi, la o petrecere, acesta l-a provocat la duel și l-a ucis cu sânge rece. Reușind apoi să dispară cu cele două pistoale măsluite. Și asta pentru că umblase la cocoșul unuia dintre ele, astfel ca trăgătorul să nu poată nimeri ținta. Și n-a nimerit-o, fiindcă nici măcar n-a apucat să tragă. Abia la Curtea Supremă și abia după ce un martor, mustrat de conștiință, a declarat că-i vorba de o „crimă cu premeditare”, ucigașul, Rosemond de Beauvallon, a fost condamnat la opt ani de închisoare. Din care n-a executat decât câteva luni, fiind eliberat de revoluționarii de la 1848.
Da, a fost vorba un asasinat mascat de un duel și… demascat totuși, până la urmă, la instanța supremă. Spre redresarea morală a celor ce constituiau elita culturală, jurnalistică și teatrală, a Parisului. Altminteri, o societate mondenă, populată de celebrități ale boemei artistice, scriitori la modă, mari nume ale presei pariziene, dar și aventurieri, metrese, falși prinți, escroci. Care, unii, se mai și ucideau în duel.
A, să vă spun și de ce n-am căzut și eu în „plasa” ocultei și misterioasei masonerii? Simplu! După instructajul de rigoare, în Capitală, am aflat că „organizația” era structurată pe grade, că trebuia să mă supun ordinelor superiorilor. Asta m-a dat gata și m-am decis pe loc. Nu! Păi, nu eram eu sătul de ordinele superiorilor de la partid, care-mi porunceau – și la ora două noaptea uneori – să vin urgent la Casa Albă, ca să fac o… cuvântare. Că așa erau vremurile! Și ordinul! Erai jurnalist în organigrama ziarului, dar când era nevoie, erai făcut peste noapte și… activist la propagandă. Drept care – ca și Creangă – mi-am spus: nați-o frântă că ți-am dres-o! Renunțând voios la propunerea sugerată de un mai nou activist de partid, altminteri om serios și fiu de moșier de pe la noi. Serios – cred – și eu, în afara masoneriei. O asociație pe care, reabilitând-o, a fructificat-o cel mai bine Napoleon.
