Impresia cea mai puternică pe care mi-o produce întoarcerea acasă de sărbători a românilor plecaţi la muncă în străinătate îmi aminteşte de povestea lui Moise, acel credincios vizionar a cărui înfăptuire a fost mai mare decât a orcărui altcuiva în istorie, care i-a urmat şi care a creat un nou mod de a privi lumea. Biblia spune „nu s-a mai ridicat în Israel niciun profet asemenea lui Moise”, dar mai spune şi că lui Moise nu i s-a permis să ajungă pe pământul făgăduinţei. După ce şi-a condus poporul timp de 40 de ani prin deşert, Moise a urcat pe muntele Nebo şi a privit către vest, dincolo de râul Iordan, să vadă pământul care-i fusese promis poporului său. Dar nu i s-a permis să calce pe acel pământ.

Acest privilegiu fusese rezervat urmaşilor săi. Tot astfel, după intrarea în Uniunea Europeană, poporul meu a privit spre Vest, ca şi cum acolo este „pământul făgăduinţei” pentru el. Şi mulţi dintre conaţionalii mei au plecat plini de speranţă spre acel pământ, întorcându-se acasă numai de sărbători. Aceşti oameni, din motive numai de ei ştiute şi de mine bănuite, şi-au părăsit meleagurile natale cu nemulţumire în suflet faţă de naţiunea şi poporul lor. Vor şi ei „o ţară ca afară”, fără însă să ţină cont de specificul istoriei noastre.

La toate aceste cauze ştiute şi neştiute care îi determină pe unii dintre conaţionalii noştri să-şi părăsească locurile de baştină, se adaugă şi o nevoie psihologică a tinerilor de a se îndepărta de locul în care s-au născut. Ei trebuie să se rupă de acest cordon ombilical misterios şi să nu moşteanească nici binele, dar nici răul familiilor din care provin. Aceasta, întrucât ultima sarcină a vieţii lor este acceptarea şi trăirea propriei soarte, chiar dacă unora dintre ei le e ruşine că sunt români. De altfel, în general, oamenii nu au fost de la începutul istoriei mândri de naţiunea şi poporul lor. Ei erau mândri de statul din care făceau parte, de întinderea lui geografică, de împărat şi de armatele lui, nu de un loc anume de pe harta ţărilor, de locul lor de naştere. Nu se cunoştea un asemenea sentiment. Nu naţionalitatea, ci religia făcea posibilă unirea oamenilor. Legătura era făcută între om şi tribul său, nu între om şi localitatea de baştină. Iată de ce Antichitatea este plină de cuceriri, iar populaţiile cunosc cele mai ample mobilităţi pe suprafaţa pământului. E mobilitate în stat şi pentru stat. Abia cu călugărul creştin Beda Venerabilul începe să se vorbească de mândria locului de baştină, o mândrie care arăta tendinţa de fixare de pământ, aproape contopire sufletească între om, familie şi glie.

Englezul Beda Venerabilul, aşadar, a scris pentru prima dată despre mândria locului natal prin secolul al VIII-lea şi a fost primul om mândru, nu de regele său, nu de armata acestui rege, ci de însăşi localitatea sa, de locul naşterii sale şi numele acestuia. Pus şi eu odată să aleg locul unde urma să-i dăscălesc pe copii, fiind profesor, am simţit imboldul aceluia care ar fi dorit să trăiască în alt loc, în altă ţară, dar mi-am adus aminte că poetul francez Lamartine îşi făcea dintr-un fir de iarbă o oglindă prin care privea minunea dimineţii şi tainele vieţii. Aşa că am fost atras de fiorul teluric al vieţii de la ţară. Căci vorbim de un mister al pământului nostru natal. O legătură spirituală, de care, mai devreme sau mai târziu, ne reconectăm la el. Fără această reconectare am trăi de parcă am pluti ca nişte umbre impoderabile. Acolo, în pământul părinţilor tăi, stă înscrisă soarta ta!

Însă, din păcate, în vremurile noastre, se reînvie mobilitatea populaţiei din timpurile cele mai îndepărtate ale istoriei, în care nu se cunoşteau marginile geografice sau graniţele etnografice. Şi astfel, se uniformizează tot ce înseamnă obiceiuri şi tradiţii, impunându-se mentalitatea unor cetăţeni străini naţiunii noastre. Ba, mai mult, se urmăreşte interzicerea Crăciunului şi folosirea numelor creştine de Maria şi Ioan. Toate acestea sub pretext că facem parte din Uniunea Europeană. Or, ce e mai firesc ca un popor să fie lăsat să se dezvolte în individualitatea sa proprie? Şi, la fel, ce e mai firesc ca fiecare popor ce formează această Uniune să vină cu propriile lui credinţe şi moravuri? Altfel nu vom vedea decât mase largi de oameni care se vor mişca fără vreo ţintă, fără vreun centru. Pe de altă parte, nu trebuie să se înţeleagă că sunt pentru legarea de glia străbună. Căci există şi o vrajă a ceea ce nu e cunoscut de om. Este mirajul care cheamă pe călător din pustiu spre ostrovul cu izvoare limpezi şi reci. Iar dacă la tinereţe eşti mânat de un asemenea miraj, dincolo de mijlocul vieţii, ar trebui să te întorci acolo de unde ai plecat. Dacă nu pentru totdeauna, cel puţin să nu ne despărţim definitiv de locul natal. Ceea ce fac şi conaţionalii noştri cu ocazia sărbătorilor de sfârşit de an sau de Paşte.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio