Nu mai dau fuga la țară. Că e iarnă și pereții casei se încălzesc greu. Cumva, o noapte, trebuie să stau mai mult în frig. Chiar dacă fac focul. Dar am găsit, cred, un spațiu mult mai reconfortant și mai stimulativ: cartea. Acasă și la redacție. La Pitești.
Nu vă speriați că nu vă îndemn să dați și dumneavoastră fuga la carte. E vorba de tânăra generație, desigur. Mai precis de o parte a ei, că sunt și tineri care citesc. Unii, chiar mai mult decât credem noi, seniorii. Care seniori ne trezim, unii – scuzați! – în ipostaza găinii care a clocit ouă de rață, iar când și-a scos bobocii la plimbare, s-a trezit cu ei, bâldâbâc, în baltă. Iar ea, cotcodăcind speriată pe mal. Că și-a pierdut puii.
Cumva, așa cred că se întâmplă și cu noi. Să nu-i mai jelim pe tineri că n-au apetit pentru lectură. N-au, din mai multe motive, pe care nu le invoc eu aici, că nu sunt îndrituit. Avem un minister al Învățământului, al Educației, al Familiei. Poate că mai trebuie să reabilităm și o instituție a respectului pentru părinți, pentru vârstă, pentru onoare, pentru meserie, pentru cuvânt ș.a.m.d.
Am învățat devreme să mă mișc în lumea cărților. De ce? Păi, pentru că am descoperit că-mi sunt de mare folos, mă ajută să aflu răspunsul la atâtea întrebări cu care mă confrunta viața. Și la care n-aveau răspunsul nici părinții, uneori nici chiar profesorii. N-aș putea să mă bat cu pumnul în piept că, în cărți, am aflat care e sensul adevărat al vieții, dar multe dintre ele mi-au fost părinți, dascăli, prieteni, colegi. Da, aparent ele sunt sfioase. Cărțile nu vin să te ia în brațe din raftul librăriei ori din bibliotecă, dar cele mai multe – cărțile bune! – te îmbrățișează imediat ce începi să le întorci paginile. Îți deschid o lume la care n-ai visat, mereu alta și alta, mereu cu alți și alți oameni, vii, tot mai vii, tot mai tulburători, mai frisonanți. Oameni pe care ți-ai dori să-i cunoști, o lume în care ai vrea să te muți. Căci asta înseamnă o carte bună, nu?
Și, ca să nu vorbesc aiurea, ar trebui aici să „dau din casă”, adică să spun măcar câteva dintre titlurile cărților în lumea cărora mă mișc și care-mi descoperă mie un sens. Să încep cu „Impudoarea” lui Gabriel Liiceanu, care vorbește despre „eu”, despuindu-se de mai toate gândurile. Care-l frământă și cu care vă puteți confrunta, dacă simțiți nevoia „dezgolirii”. Ca-ntr-un jurnal, sincer, sincer. O viață pusă în vitrină. Întâmplător sau nu, cu ajutorul lui Paul Johnson, am descoperit și eu, în cartea intitulată „Churchill”, personalitatea cea mai seducătoare care a dominat aproape o jumătate de secol lumea. Prin capacitatea sa de a profita de toate situațiile fizice, morale și intelectuale spre a putea dobândi succesul. Succes răsunător obținut ca prim-ministru al Angliei la vremea celui mai cumplit război. Din care a salvat nu doar țara sa, ci și lumea. Animat de inteligență, curaj, perseverență, umor. Model de urmat, nu?
M-a cucerit, cu ceva vreme în urmă, franchețea lui Augustin Buzura, în „Raport asupra singurătății”. Privitor la emoția și extazul unei vârste la care te încumeți să vezi dacă mai poți urca muntele vieții. Merită citită și merită, mai ales, câștigat pariul, sugerat de scriitor, cu viața. Căci un pariu cu viața au fost și cei 47 de ani de comunism – trăiți de noi, dar „datorați” și lui Churchill! – despre care scrie, documentatat, Petre Opriș în „Armată, spionaj, economie în România”.
Are dreptate Mihai Dimitrie Sturdza când, la rându-i, spune, chiar în titlul cărții, că „Românii au trăit între frica de Rusia și dragostea de Franța”.
Am respirat în acei ani „aerul minciunii, al delațiunii, al duplicității, al deznădejdii, al umilirii, al nelibertății” (G. Liiceanu), încercând mereu să facem și să refacem drumul „De la Pământ la stele”, cu Karl Sagan, cu Dan Farcaș ori von Däniken. Mărturisesc că mă simt ca-ntr-un miracol când mă întorc să locuiesc în cărți. Care-mi dau starea de spirit din „Note, stări, zile” a lui Andrei Pleșu, dar și cea telefonată, zilele trecute, de un tânăr „rural”. Care-mi transmitea că s-a hotărât să se aboneze la ziarul „Argeșul”, fiindcă vorbește și despre cărți. La „Săgetătorul”. Adică trăieşte „Bucuria lecturii”, cum, tot într-un titlu de carte, scrie cărturarul ÎPS Calinic. La mulți ani, dragă Carte!
Un Comentariu
Ogor
Despre Pleșu și Liiceanu, lăsați. Dacă-i scuturi bine, apar ipocrizia și impostura. Epatare în stare pură. Cunoaștem!