De fiecare dată, în zilele premergătoare sărbătorii Crăciunului îmi aduc aminte de copiii de altădată;râsul lor, cântecele şi expresiile copilăreşti umpleau satul meu natal. Dar în vremurile actuale îmi vine greu să vorbesc despre sărbători şi să le povestesc subiectul. Nu cred că ele mai au ceva sacru sau ceva din rămăşiţele arhaice. A te bucura numai de spectacolul de lumini din locurile publice de la miezul nopţii şi de obiceiurile strămoşeşti televizate mi se pare prea puţin. Or, mai ales de sărbători, copiii de altădată deveneau „cetăţeni ai cerului”; făceau legătura între diapazonul lumii şi firmamentul cerului. De aceea, de sărbători nu se cere pompă şi nici avere, ci singura comuniune din familie în jurul unei mese bogate. În aceste zile, aşadar, priveşti cerul şi-l cauţi pe Moş Crăciun, cu spiriduşii lui, apoi pământul cu pădurile, animalele cu păsările, cauţi îngerii, arhanghelii, puterile de sus, indiferent dacă eşti bogat sau sărac. 

Sărbătorile actuale au inventat însă distracţia şi au pierdut din spirit, din magie. Şi, la rândul lor, copiii îşi reprezintă o sărbătoare sau alta la fel cum şi-o petrec părinţii lor. Iar unii părinţi, plini de griji, uită ce să facă în astfel de momente simbolice. Şi ştiu că uitarea este o lege a vieţii, fiind chiar o repetiţie a morţii. Or, cum sunt părinţii, aşa sunt şi copiii. Părinţii nu mai ştiu să participe afectiv şi efectiv la sărbătoare. Căci ei sunt ocupaţi mai tot timpul cu îndelnicirile profesionale, lăsându-i pe copii în seama bunicilor, care, obosiţi de viaţă şi bolnavi, îi pun pe cei mici în faţa unui calculator pentru a se linişti şi astfel toată lumea este mulţumită. Sunt şi situaţii în care chiar părinţii îşi lasă copiii mult prea multe ore cu o tabletă în mână sau în faţa unui calculator, în acelaşi scop. 

Îmi pare rău, aşadar, că sub înrâurirea evenimentelor actuale unii dintre copiii noştri, poate cei mai mulţi, nu mai simt magia sărbătorii de Crăciun. Lipsa unei asemenea simţiri copilăreşti este deosebit de păguboasă, căci apare un deficit în capacitatea sufletească de adaptare a acestora, ce împinge subiectul, mai devreme sau mai târziu, către o compensaţie, exprimată într-o stranie senzaţie de nemulţumire faţă de propria persoană. Apoi, mulţi părinţi sunt plecaţi prin ţări străine să-şi câştige pâinea de zi cu zi, lăsându-şi copiii în grija altor persoane. Eu, fiind profesor, adesea mă pomenesc în clasă cu câte o biată bunicuţă necăjită, legată cu baticul pe sub bărbie, cu picioarele goale în papuci, plângându-se de comportamentul nepotului său. Un copil bun la învăţătură, dar deosebit de agresiv. După o scurtă discuţiecu el, acesta îmi spune că nu are nevoie de nimic şi că-şi alege singur drumul în viaţă. Copilul nu ştie că noi mergem ascultând comanda vremurilor în care trăim. Or, în aceste vremuri, cu o educaţie făcută online, drumurile copiilor noştri nu se vor mai „întâlni” niciodată cu cele ale noastre, părinţii lor. De aceea, nu trebuie să aşteptăm să vedem ce se va întâmpla cu ei mai târziu în viaţă, ci să intervenim imediat pentru a le transmite moştenirea pe care am primit-o şi noi, la rândul nostru, de la cei care au plecat demult şi pe care abia îi mai reîntâlnim în vise. 

Prin urmare, sentimentul de nemulţumire al copiilor actuali poate să apară imediat după ce ies din copilărie, fiind dezgoliţi de afecte şi căldură sufletească. Sufletul lor se poate mecaniciza, iar comportamentul lor se poate transforma în simple reacţii de răspuns la stimuli externi. Ideea aceasta nu e a mea, ci a psihologului american Frederic Skinner. Emil Zola, la rândul lui, a transpus într-o carte sentimentele umane unei locomotive. Apoi, mai târziu, Kipling ne-a făcut să înţelegem poezia dând viaţă maşinilor însufleţite de o viaţă proprie. Şi astfel, apare mitul maşinismului. Mit şi legendă, putere drăcească, forţă distructivă… Iar dacă omul a îmbogăţit maşina cu sentimente, atunci el însuşi pierde din simţire. Aşa ne-am purtat şi cu animalele sălbatice. La început le-am atribuit sentimente umane, a se vedea zodiacul, ca apoi să împrumutăm la rândul nostru din simţirea lor. Şi astfel, le-am stârpit astfel încât, sub ochii noştri, să fie înlocuite cu o zoologie metalică mult mai de temut decât au fost animalele antedeluviane. Dar asta nu poate fi decât un început. Lirismul tehnologic va cuceri lumea. Nu vizionează oare copiii, încă de pe acum, cu mare interes, basmele unde maşinile săvârşesc eroismele lui Făt-Frumos de odinioară? Acesta este drumul copiilor de azi, cu totul altul decât al părinţilor şi, mai ales, al bunicilor lor. 

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio