Scriu aceste rânduri sub influenţa sărbătoririi Zilei Naţionale. Adică atunci când s-au împlint 103 de ani de la Unirea României cu Transilvania. Marea Unire, nu? Prima care a venit la sânul ţării mumă, în 1918, a fost, la 9 aprilie – Bucovina, apoi, la 28 noiembrie – Basarabia, în fine, după doar două zile, la 1 Decembrie – Transilvania. Sigur, hotărâre luată prin vot popular, ţinând cont de argumente de ordin istoric, demografic, teritorial şi, desigur, incontestabil, de limbă. Mie, unuia, „limba noastră” mi se pare că a fost şi rămâne argumentul suprem. Liantul suprem. La care ar trebui să recurgem şi acum, ca fiind argumentul evident, când clamăm unirea cu Republica Moldova. Ratată inexplicabil pe vremea lui Iliescu.
Da, mi se pare că, apropo de imperativul îmbrăţişării cu fraţii noştri de peste Prut, nu am reuşit să ieşim din vechea paradigmă, din datul ultimatumului din 1940. Somaţi de fraţii noştri mai mari de atunci, sovieticii. Strigăm cât putem: „Basarabia e România, vrem Basarabia înapoi, vrem România Mare!”. Lozinci scrise pe ziduri, vorbe de clacă spuse ocazional la televizor, propagandă care dă bine pentru partide.
Nu e un lucru rău! Că vrem! Dar ce am făcut, ce facem pentru asta? Noi, românii, noi, România? Ce am făcut să ieşim din paradigma asta, din cadrul ăsta? Cu arma n-am tras. Şi poate că a fost mai bine. După ʼ89 am început cu „podul de flori” peste Prut, cu daruri de cărţi, am continuat cu deschiderea unui post de radio în limba română, cu promisiunea construirii unei conducte de gaze. Ca să-i ajutăm pe fraţii noştri. Să aibă cu ce-şi face mâncare, cu ce se încălzi. Dar, iată, să fim cinstiţi, noi, cu gaze în Marea Neagră, ne plângem că vom îngheţa de frig în iarna asta, că a crescut cumplit preţul la energie. Şi, altminteri, ne lăudăm că le dăm gaze celor strânşi cu uşa de dl. Putin. Haida, deee!
E mult, e puţin ce-am făcut până acum? Cu siguranţă e puţin, de vreme ce suntem încă despărţiţi şi sperăm să ne regăsim pe teritoriul comun al Uniunii Europene. Nu-mi mai vine nici să mă uit la televizor, la spectacolul dedicat Zilei Naţionale, cu orchestra dirijată magistral de un basarabean, maestrul Nic, cum mă apucasem, să identific cele 7 trepte ale succesului, relevate în cartea „Un abecedar al înţelepciunii”, a lui Stephen R. Covey. Da, azi, avem nevoie de înţelepciune, mare nevoie, dar faptele sunt puţine. Destul de puţine!
Mă „inervez”, vorba soacrei mele din Banat şi plec să mă plimb pe poteca din grădină, poate ies din paradigma asta cu Basarabia. Dar, tot călărind poteca, înainte şi înapoi, din curte şi până în fundul grădinii, îmi vine în minte o idee. Grădina mea este un fel de patrulater. Cât am bătătorit o potecă, singur, mai abitir ca pe una publică, s-a făcut ca-n palmă. Nu mai este niciun fir de iarbă! Păi, mă gândesc eu, umblând încolo şi încoace, aşa stau lucrurile azi cu Transilvania, Basarabia şi Bucovina. Pe care le-am plasat mental, pe fiecare, în câte un colţ al grădinii. Noi, „răgăţenii”, mergem des în Transilvania, vin şi ei la noi, că suntem un stat naţional unitar suveran şi independent în care ne mişcăm toţi liber. Apropo de suveranitate, prevăzută în Constituţie, e o discuţie, fiindcă UE ne-o vede limitată.
Sigur, îşi doresc şi ardelenii ceva mai multă autonomie, mai multă putere de decizie – mai ales minoritatea maghiară – dar relaţia este destul de stabilă, poteca bătătorită.
Nu la fel stau lucrurile cu Basarabia, mă rog, acum, Republica Moldova. Mergem şi noi la ei, vin şi ei la noi, vin şi tinerii la facultăţi româneşti, şi basarabenii vin la lucru – noi, la ziar, chiar avem o basarabeancă angajată ca redactor, cu carte de muncă! – dar nu vin ei suficient încoace sau nu mergem nici noi suficient către ei, încât poteca să fie bătătorită. Să fim „o ţară, una”, cum zicea Kogălniceanu. Pe poteca asta imaginară, din grădina mea, care duce spre Basarabia, metaforic vorbind, creşte încă destulă iarbă. Ca să nu mai spun de cea care merge spre fraţii noştri din Ucraina, care mereu au probleme cu folosirea, în largul ei, a limbii române. La televizor, la radio, că de fost la ei n-am fost – am ratat odată invitaţia, când era Pendiuc primar, şi s-a dus ocazia, n-am mai prins alta! – diplomaţii noştri se dau de ceasul morţii că nu mai pot de dragul lor. Dar rezultatele nu se văd. Neam! Vorbe şi apă de ploaie, ca să crească iarba şi mai mare.
Fac pas după pas, vorba preşedintelui nostru, şi mă întreb ce-ar fi să încercăm să bătătorim poteca asta ca lumea şi de-adevăratelea? Cu proiecte utile celor de peste Prut, credibile şi de durată, consolidate, menite să susţină identitatea şi unitatea românilor de pretutindeni. Că sunt sau nu sunt – încă! – în hotarele României. Vor fi, sperăm mai toţi, în hotarele Uniunii Europene, unde ne vor regăsi cu bucurie şi pace. Şi cu limba română, şi cu cântecele pe care le suspinăm la 1 Decembrie, şi cu horele pe care mulţi dintre noi le horesc cu foc şi cu dor de Ţara Românească. O „comoară înfundată” şi mult jinduită de unii dintre noi. Din Italia, din Spania, Germania, Franţa sau pe unde s-au risipt, în diaspora, după un ban.
De mă ţin curelele, vă promit că voi continua să fiu şi eu mereu în „horă”, nu doar la zi aniversară. Cum văd c-o fac, ocazional, mulţi dintre noi. Luând la spinare steagul României.
P.S. Scriu de la Verneşti şi nu ştiu dacă, de Ziua Naţională, soţia vecinului meu Bădescu a reuşit să monteze tricolorul pe balcon, cum o făcea soţul în fiecare an, ca moţ veritabil ce-a fost. Că s-a prăpădit. Recent. Dumnezeu să-l aibă în paza Sa! Ca şi pe noi toţi, oriunde am fi.
