Viaţa-i complexă, desigur, şi se lasă greu închisă într-o formulă. Este compusă dintr-o ţesătură atât de eterogenă şi de subiectivă a intereselor de tot felul, încât fiecare om îşi poate face numărul cu orice prilej dacă nu este ţinut în frâu de legi şi bun-simţ. Şi astfel, lumea devine una a avarilor şi zgârciţilor, a parveniţilor şi ariviştilor. Într-o astfel de societate, cei mai importanţi membri ai ei sunt politicienii, procurorii şi avocaţii (în niciun caz medicii, aşa cum s-a demonstrat şi în timpul pandemiei de Covid-19). Apoi, protestatarii, dacă este cazul. Este singura situaţie în care sufletul popular, conştiinţa colectivă, sensibilitatea comună pot păcătui, adică pot strica, prin inconştienţă, organizarea socială. În locul raţiunii se instaurează inconştienţa, în locul iertării, răzbunarea şi ura, în locul iubirii creştine, duşmănia. Acestea sunt vremurile discordiei şi dezbinării, care pot aduce distrugerea spirituală a unui popor.
Apoi, conform educaţiei actuale, omul are nevoie de semenii săi ca să-şi facă viaţa cât mai acceptabilă. El nu mai are nevoie de intervenţia sfinţilor şi de graţia divină pentru a fi ajutat şi a străbate distanţele, de exemplu, fiindcă acum dispune de avioane, maşini, telefoane, internet etc. Ideea din trecut a pedepsei cu iadul nu ne mai atinge; acum, cea mai mare pedeapsă este să fii izolat de semenii tăi. A fi singur cu tine însuţi este neplăcut şi greu de suportat. Dacă eşti nevoit să petreci măcar o zi singur, izolat într-o încăpere, ţi se va părea ziua aceea ca şi pierdută. Pandemia ne-a trezit pe mulţi dintre noi la o nouă realitate. Ne-a trezit parcă din somn, aşa cum însuşi Don Quijote se trezeşte alt om dintr-un somn greu. Iar personajul lui Cervantes înţelege toată nebunia lui trecută, dar, din păcate, se simte în ultima clipă a vieţii. În zadar Sancho încearcă să-i aprindă vechile idealuri. Sancho s-a prins în jocul nebunesc al stăpânului său şi nu mai concepe viaţa în alte forme. Dar, în ciuda insistenţelor slujitorului, Don Quijote moare cu mintea vindecată.
Nu vreau să cred că şi poporul meu va avea soarta cavalerului spaniol, chiar dacă am trăit până acum fără să ne punem problema dacă suntem în vreun pericol sau nu. Am trăit într-o lume al cărei scenariu l-am făcut noi. Or, noul virus ne-a trezit la realitate. Dar prin felul unor conaţionali de a se comporta şi din cauza intereselor altora, această trezire încă mai întâmpină probleme. Politicienii continuă să se lupte între ei pentru putere, unii oameni de afaceri încearcă să obţină beneficii materiale de pe urma nenorocirii aduse de Covid-19, alţi conaţionali, sărăciţi de vremuri şi de o politică nedreaptă, îşi riscă viaţa ca să meargă la muncă în ţările bogate pentru un câştig cât de mic, pădurile continuă să fie puse la pământ, iar lemnul să fie speculat de firme străine, dar şi româneşti, băncile urmăresc dacă nu să-şi mărească profitul, cel puţin să-l menţină pe cel de dinainte de coronavirus, la fel şi cei din energie etc. De aici, explozia preţurilor şi a dobânzilor la împrumuturi, energie, alimente şi la tot ce înseamnă consum. Viaţa noastră devine pe zi ce trece tot mai scumpă.
Pe de altă parte, conform unei legi sociologice, într-o societate precară, unde atât de puţine lucruri sunt sigure, ultimul refugiu împotriva neputinţei oamenilor este să se multiplice până la absurd speranţele de mai bine.
Şi această lege este pepiniera unor sentimente şi idealuri care nu sunt produse, aşadar, de percepţia exactă a realităţii, ci de acea falsă intrepretare a acesteia. Şi astfel, aşa am ajuns să avem sistem de educaţie, dar să nu avem şcoli autentice (aproape 60% dintre absolvenţii de liceu continuă studiile superioare în învăţământul privat, contra cost), să avem sistem de sănătate, dar să nu avem spitale şi tehnologie medicală (bolnavii infectaţi cu SARS-CoV-2 care ajung la ATI mor în proporţie de 95%), să avem economie, dar să nu avem una de piaţă (trăim din împrumuturi) etc. Însă ceea ce am observat în aceşti ani postecembrişti este faptul că, odată cu intrarea capitalului străin în economia noastră, patronatul românesc capătă din ce în ce mai vădit psihologia slugii faţă de stăpânul său de afară. La fel procedează politicianul. Iar această slugă este mândră de rolul său pe care-l îndeplineşte, cerându-ne nouă să fie ales şi respectat. Vorbim de lipsă de scrupule, care, la noi, ia caracter de aristocrat (aristot = cel mai bun), dar practic e o pură răsturnare de valori cu adevărat autentice.
11 Comentarii
marin
Eu cred că lumea a devenit una a avarilor şi zgârciţilor, a parveniţilor şi ariviştilor.
Adi
Cea mai mare pedeapsă e să nu ai acces la wifi când esti în concediu!
IOANA
Speranța se multiplică pentru că nu mai avem nimic altceva care să ne aline!
Leu
Toate prețurile au crescut foarte mult și viața noastră valorează din ce în ce mai puțin!
Vasile
Și nu se schimbă nimic: ,,pădurile continuă să fie puse la pământ, iar lemnul să fie speculat de firme străine, dar şi româneşti…”
Cercel
Viata a devenit nu doar scumpa, ci valoroasa, pentru ca foarte multi oameni dragi au murit cu zile, in spitale!!
CVT
Da, pandemia ne-a trezit pe mulţi dintre noi la o nouă realitate!! Nu suntem pregătiți pentru o situație de felul acesta!!
Anonim
FRUMOS SI ADEVARAT
Nely
Nu mă gândeam că unui om poate să-i fie atât de greu să petreacă o zi doar cu el însuși….
Lily
Lumea e îngrijorată de la neajunsurile zilei.
Dolar
Întotdeauna băncile au urmărit dacă nu să-şi mărească profitul, cel puţin să-l menţină pe cel de dinainte de coronavirus, iar oamenii au fost nevoiți să accepte criteriile, fiindcă viața e grea …