Există în viaţă momente când cazi şi ai impresia că nu te mai poţi ridica, fiindcă totul se prăbuşeşte în jurul tău. Cu toţii am trecut prin astfel de situaţii neprevăzute din care credem că nu mai putem ieşi. Sunt momente care ne tulbură atât de mult încât ne întrebăm dacă suntem capabili să ne mai revenim vreodată. Dintr-odată, destinul ni se schimbă, ia o altă traiectorie, pentru că Dumnezeu nu ne lasă să ne prăbuşim iremediabil. Ne aduce în viaţă oameni care ne ajută să renaştem precum pasărea Phoenix, din propria cenuşă.
Sub forma lor aparent logică, dar foarte rigidă şi lipsită de folos, pe moment, ne revin în minte cuvintele „cheie”: trebuie, întotdeauna, niciodată… Da, niciodată nu trebuie să ne lăsăm învinşi de greutăţi. Rândurile de mai sus îl definesc perfect pe Ionuţ Rădescu, mijlocaşul echipei CS Mioveni, un jucător de bază în angrenajul formaţiei din Liga I. Viaţa l-a pus la grea încercare pe elevul lui Alexandru Pelici, dar niciodată nu l-a învins.
A rămas fără tată la o vârstă la care avea cea mai mare nevoie de acesta… o durere care este imposibil de descris în cuvinte. Mama, o adevărată eroină, a jucat rol dublu, iar apoi Marian Răuţă, unul dintre unchi (n.r. socrul lui Cătălin Popa, preşedintele AJF Argeş), l-a luat la Piteşti sub aripa sa protectoare, tratându-l ca pe propriul fiu.
Muncă, muncă şi iar muncă, iar când simţi că nu mai poţi, mai poţi un pic! Aceasta este deviza fotbalistului Ionuţ Rădescu. Povestea sa, fără perdea, o veţi afla din rândurile de mai jos. Veţi cunoaşte un om modest şi simplu, dar cu o gândire profundă şi destul de sănătoasă.
„Nu am fost un elev premiant”
-Vorbeşte-mi puţin despre începutul carierei tale.
-Aveam 7 ani când am mers prima dată să joc fotbal într-un mediu organizat. Sunt originar din Rucăr şi acolo a început aventura mea fotbalistică. La început totul a fost de plăcere, nimeni nu se gândea că o simplă joacă va deveni meseria mea de bază. Nu am neglijat nici cartea, mai ales că ai mei îşi doreau foarte mult să învăţ şi să-mi croiesc un drum frumos în viaţă. Nu am fost un elev premiant, dar nici ultimul din clasă, m-am menţinut, mi-a plăcut să învăţ. Am fost legitimat la o grupă de copii şi juniori de la CS Rucăr, făceam câte trei antrenamente pe zi, nu mă gândeam că va deveni ceva serios, deşi îmi plăcea foarte mult să bat mingea. Anii au trecut, eu mă pregăteam cu seriozitate, iar părinţii mei mă susţineam mereu în tot ceea ce făceam.
-Ce a urmat?
-În anul 2011 am ajuns la juniorii clubului din Trivale, iar după şase luni jucam la seniorii de la SCM Piteşti (n.r. actualmente FC Argeş), echipa evolua atunci în Liga 4. Primii antrenori au fost Nelu Ceauşu şi regretatul Ilie Bărbulescu, apoi a venit Cristi Negru; am jucat doi ani la SCM, după care am ajus la Atletic Bradu, unde antrenor era Alexandru Popovici. Între timp s-a schimbat antrenorul, a venit Adrian Neaga; după un an, atât eu, cât şi Neaga am plecat la Urban Titu, în Liga 3. Am revenit la Bradu. după un an şi jumătate, am mai stat acolo 1 an, după care am mers în probe la CS Mioveni, echipă care activa atunci în liga secundă.
„M-am ridicat prin muncă, disciplină şi seriozitate”
-Ai rămas la Mioveni şi te-ai impus încetul cu încetul.
-Da, iar pentru asta îi mulţumesc domnului antrenor Alexandru Pelici, dumnealui a crezut în mine de la început, dar şi unchiului meu, care m-a sfătuit să merg să susţin probe la Mioveni. Eram într-o perioadă mai grea a carierei mele. Terminasem contractul cu Atletic Bradu şi nu ştiam încotro să merg. Îmi cunoşteam potenţialul, ştiam că îmi place să muncesc, mă pregătisem tot timpul cu seriozitate, dar nu ştiam ce va urma. Dacă nu ai pe cineva în spate care să te propulseze, nu poţi face nimic. Dar nu-i nimic, pe mine m-a împins de la spate Dumnezeu, mi-a întins o mână atunci când aveam cea mai mare nevoie. Se întâmpla în vara anului 2016, am mers 6 zile în probe la CS Mioveni şi am rămas. Mai mult, echipa pleca în cantonament la Cheile Grădiştei şi am fost cooptat în lotul care făcea deplasarea la munte. Am trăit o bucurie de nedescris. Nu mă cunoştea Alexandru Pelici, dar evoluţiile mele l-au impresionat. Dacă nu era acest antrenor deosebit, nu ştiu unde aş fi ajuns, poate nu mai eram în fotbal. Dar Dumnezeu l-a trimis în viaţa mea. Sunt o fire credincioasă, să nu vă surprindă dacă pronunţ mereu numele Creatorului. Am stat două săptămâni în cantonament, iar la întoarcere, mi s-a propus să semnez contractul cu gruparea din Mioveni. În sezonul 2016-2017 am bifat aproape toate minutele în partidele oficiale. Recunos că nu am fost cine ştie ce talent înnăscut, dar m-am ridicat prin muncă, disciplină şi seriozitate. Nu mi-au plăcut anturajele, nu frecventam cluburile, preferam să petrec timpul în faţa calculatorului. Nu am creat probleme în adolescenţă, am fost un copil liniştit. Aşa m-au educat părinţii mei.
„Ca un fulger m-a lovit moartea ei”
-Viaţa nu a fost prea uşoară cu tine, au fost şi momente mai puţin plăcute, ai primit şi „lovituri”…
-Deloc nu a fost uşoară viaţa mea. L-am pierdut pe tata când aveam 16 ani, a murit din cauza unei boli incurabile. Eram la liceul din Rucăr şi ai mei nu mi-au spus ce se petrece, nu am ştiut că este bolnav, am aflat ulterior. Nu a fost singura pierdere. Am pierdut un unchi în anul 2018, un an mai târziu s-a stins şi sora mamei, iar în luna aprilie a acestui an, virsului ucigaş, iar aici mă refer la Covid, mi-a răpit-o pe bunica. Avea 73 de ani, nu avea comorbidităţi, era plină de viaţă. Ca un fulger m-a lovit moartea ei. Era suporterul meu înfocat, se uita la toate meciurile. Îi plăcea să merg s-o vizitez şi să-i duc cafea şi pălării. Erau plăcerile ei. Îl mai am pe bunicul, încerc să-l vizitez cât pot de des.
„Nu mi-am dorit niciodată bogăţii”
-Erai copil când ai schimbat mediul, ai venit de la Rucăr la Piteşti. Cum te-ai acomodat?
-Am venit în clasa a X-a în Piteşti, unchiul meu m-a înscris la Liceul Sportiv şi mă simţeam puţin stingher. Copiii se uitau ciudat la mine, la început, dar apoi s-au acomodat cu mine şi am devenit unul de-al lor. Făceam fotbal şi eram unul dintre cei mai buni, poate şi acest aspect a contat. De asemenea, unchiului meu îi voi rămâne pe viaţă recunoscător, nu mi-a lipsit nimic acasă, m-a ajutat mereu.
-Îţi mai aminteşti ce-ai făcut cu primii bani câştigaţi din fotbal?
-Da, jucam la SCM Piteşti şi am primit o primă în valoare de 400 de lei. Mi-am cumpărat o pereche de ghete, aveam unele mai vechi şi nu-mi mai plăceau.
-Unde te vezi peste 10 ani?
-Tot în fotbal mă văd, în plan profesional. Personal, îmi doresc să-mi întemeiez o familie şi să am copii. Am o prietenă minunată, Alma, pe care o iubesc enorm şi alături de care vreau să trăiesc tot restul vieţii. Şi ea îşi are originile tot în Rucăr, suntem împreună de 6 ani, mă susţine în tot ceea ce fac. Suntem oameni simpli, nu iubim extravaganţa, ci bunul gust. Nu pun preţ pe lucrurile materiale, nu m-au atras niciodată. Îmi doresc doar sănătate, nimic mai mult. Nu sunt un mercenar. Când banii nu au fost, am jucat fotbal de plăcere. Trăim vremuri în care bunătatea şi omenia par a nu mai avea nicio valoare. Nu mi-am dorit niciodată bogăţii. Nu mi-a plăcut să judec pe nimeni, mi-a plăcut să fiu corect cu mine, nu este orgoliu, ci demnitate. Nu am păcălit niciodată fotbalul, sportul rege mi-a oferit multe satisfacţii, iar eu nu pot să fiu nedrept. Să fim buni, căci bunătatea ne păstrează sufletul frumos. Sunt anumite calităţi care nu se demodează niciodată: blândeţea, sinceritatea şi educaţia.
-Revenind în prezent, ce urmează pentru CS Mioveni. Obiectivul este salvarea de la retrogradare.
-Ne dorim din tot sufletul să ne salvăm de la retrogradare şi facem tot ce putem. Am avut o perioadă mai puţin fastă, dar suntem obligaţi să scoatem capul la suprafaţă şi să mai câştigăm meciuri. Punctele ne menţin în Liga 1. Urmează meciul cu Gaz Metan Mediaş, din prima etapă a returului, o partidă foarte grea, nu vom avea o misiune uşoară, însă trebuie să dăm tot ce putem şi să luăm toate cele trei puncte puse în joc.
-Dacă ar fi să schimbi ceva din trecutul tău, ce momente ai vrea să elimini?
-Decesele oamenilor dragi pe care i-am pierdut, doar atât. Am 26 de ani şi am pierdut prea mulţi oameni pe care îi iubeam nespus. Aşa a fost să fie, viaţa este imprevizibilă şi trebuie să preţuim fiecare clipă, fiecare minut, fiecare secundă… Din păcate, nu facem prea des asta, suntem prea ocupaţi.
