De atâta timp frecventând arena sportivă, am avut posibilitatea să cunosc mulţi tineri performeri în diferite discipline sportive. Din acest motiv, cred că pot să dezvolt, în cunoştinţă de cauză, subiectul care urmează. M-a stârnit o afirmaţie pe care un controversat personaj din fotbal a făcut-o: școala poate fi un element perturbator pentru fotbalişti. Cum şcoala este acum suferindă, în plină pandemie de ceva timp, fiind înlocuită cu ore online, discuţia se încadrează perfect în acest context. Observaţi că am folosit sintagma „ore online” şi nu „şcoala online”. Am făcut-o intenţionat, pentru că acest Covid a atacat nu numai sănătatea oamenilor de toate vârstele, ci chiar – îndrăznesc să spun – viitorul tinerei generaţii. Şcoala online nu va putea niciodată înlocui şcoala adevărată, cu profesori şi elevi faţă-n faţă. Dincolo de sticla online-ului este, de fapt, o adevărată dramă, dacă nu chiar mai mult. Specialişti în educaţie au mers până acolo şi au numit această generaţie de elevi nu una de sacrificiu (ceea ce şi este!), ci chiar „o generaţie pierdută”. Soliditatea cunoştinţelor pe care le transmite şcoala tânărului în formare este capitolul de nepreţuit al unei societăţi, viitorul acesteia.
Dar să revenim! Personajul de care am amintit face o disjuncţie între şcoală şi sport. Un fel de greaţă de carte a sportivului! Introduce ideea unei incompatibilităţi, prima dăunând – crede el – destinului sportivului. Şcoala i-ar întârzia şi chiar bloca devenirea! O polemică pe această temă nici nu şi-ar avea rostul, pentru că – toată lumea este de acord, de când… lumea – că „cine are carte are parte” (iniţial, altul era sensul frazei!). Oricum, discuţia comportă multe paliere şi spaţiul nu ne permite o detaliere exhaustivă.
Concepţia aceasta păguboasă că performerul ar fi doar muşchi şi mai puţină minte este alimentată de multă vreme.
Tânărul aspirant la gloria sportivă este tentat să ajungă şi el, cum au ajuns – să zicem, mulţi fără carte – unii multimilionari în valută, cu iaht, avion, vile, maşini fără număr, contracte cu multe zeroruri etc. În momentul în care un fotbalist are o clauză de reziliere, la un contract de sute de milioane de euro, de 1 miliard de euro (!!!), tânărul aspirant are în faţă un talent (nu sunt, totuşi, foarte mulţi pe Planetă!) care a izbândit, fericit, fără carte…
Acesta să fie viitorul tuturor sportivilor? Din păcate, sunt mai multe cazurile când, după o scurtă carieră, la terminare, fostul performer nu-şi mai găseşte locul în societate. Dacă cineva va dori şi exemple, sunt destule! De ce nu-l mai validează societatea? Pentru că, în afară de ce făcea ca sportiv, nu se pricepe la nimic! N-are şcoală! Nu-i instruit, n-are o meserie, o specializare utilă societăţii. Este celebru exemplul unui fotbalist care credea că se poate locui într-un… bloc notes!!!
Este incompatibil sportul cu şcoala? Nicidecum! Mă abat şi dau doar un exemplu: Mircea Lucescu. Cu ani în urmă, în cantonamentul lui FC Argeş, un tânăr avea mereu cartea cu el şi învăţa. A devenit inginer!
Adevărul este că, în ultima vreme, de când sportul a devenit o industrie producătoare de profit, în marile cluburi şi în cazul marilor vedete (cu precădere în fotbal), veniturile unor staruri întrec orice închipuire… S.F.!
Am cunoscut mulţi sportivi care, nelepădând şcoala, au putut să se integreze rapid în societate, după încheierea carierei sportive. Sunt, pe de altă parte, în lumea fotbalului mai ales, pentru că este cel mai popular, oameni care flutură fişicuri de bani pe la TV şi nu ştiu să scrie corect, nu sunt interesaţi decât de foşnetul banilor şi dispreţuiesc cartea, instruirea. Ca acea ministresă dinainte de ’89 care afirma că uite ce a devenit ea fără să aibă studii!
Nu cere nimeni sportivului să devină academician, dar parcă n-ar trebui să creadă că poate locui într-un….bloc notes! Sunt destui politicieni, azi, care pot afirma acelaşi lucru, ca ministresa. Ba încă, în emisiuni TV, se laudă, de parcă ar fi o virtute, ce slab era el la şcoală. Unul dintre aceştia a ajuns chiar preşedinte! În criza educaţiei la noi, totul devine posibil. Consecinţele le trăim, din plin, toţi! Discuţia este veche. Cicero, referindu-se la educaţia tânărului, la cultura acestuia, vorbea despre „humanitas”, prin care înţelegea „tratamentul aplicat copiilor, astfel încât aceştia să devină oameni”. Păcat că n-avem spaţiu, pentru că discuţia este complexă şi disputa PRO şi CONTRA… spectaculoasă.
